CELEX:62022CJ0173: Hotărârea Curții (Camera întâi) din 30 noiembrie 2023.#MG împotriva Băncii Europene de Investiții.#Recurs – Funcție publică – Personalul Băncii Europene de Investiții (BEI) – Dispoziții administrative aplicabile personalului BEI – Remunerație – Alocații familiale – Plată doar către părintele titular al încredințării exclusive a copilului – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 41 alineatul (2) – Dreptul de a fi ascultat – Excepție de nelegalitate a dispozițiilor administrative – Principiul egalității de tratament – Principiul proporționalității – Acțiune în anulare și în despăgubire.#Cauza C-173/22 P.

1

Prin recursul formulat, recurentul solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 21 decembrie 2021, MG/BEI (T‑573/20, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2021:915), prin care acesta i‑a respins cererea întemeiată pe articolul 270 TFUE și pe articolul 50a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care solicita, pe de o parte, anularea unor scrisori ale Băncii Europene de Investiții (BEI) în temeiul cărora recurentul a fost privat de beneficiul alocațiilor familiale și al drepturilor financiare derivate și, pe de altă parte, repararea prejudiciului moral pe care recurentul l‑ar fi suferit.

2

Articolul 3 alineatele (3) și (4) din Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 260/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de stabilire a condițiilor și a procedurii de aplicare a impozitului stabilit în beneficiul Comunităților Europene (JO 1968, L 56, p. 8, Ediție specială, 01/vol. 8, p. 165), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1750/2002 al Consiliului din 30 septembrie 2002 (JO 2002, L 264, p. 15, Ediție specială, 01/vol. 8, p. 255) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 260/68”), prevede:

„(3)   Prestațiile și alocațiile cu caracter familial și social enumerate mai jos se deduc din baza de impozitare:

[…]

(4)   Sub rezerva dispozițiilor articolului 5, cuantumului rezultat în urma aplicării dispozițiilor de mai sus i se aplică o deducere de 10 % pentru cheltuieli profesionale și personale.

Pentru fiecare copil aflat în întreținerea persoanei supusei impozitării, precum și pentru fiecare persoană asimilată copilului aflat în întreținere în înțelesul articolului 2 alineatul (4) din anexa VII la Statutul funcționarilor Comunităților Europene se aplică o deducere suplimentară echivalentă cu dublul cuantumului alocației pentru copil aflat în întreținere.”

3

Regulamentul personalului BEI, adoptat la 20 aprilie 1960 de Consiliul de administrație al BEI, în versiunea aplicabilă în speță (denumit în continuare „regulamentul personalului”), prevedea la articolul 41:

„Diferendele de orice natură de ordin individual dintre [BEI] și membrii personalului acesteia sunt judecate de Curtea de Justiție a [Uniunii] Europene.

Diferendele, altele decât cele care decurg din punerea în aplicare a măsurilor prevăzute la articolul 38, fac obiectul unei proceduri amiabile în fața comisiei de conciliere a [BEI], independent de acțiunea introdusă în fața Curții de Justiție [a Uniunii Europene].

[…]”

4

Punctele 2.2.1 și 2.2.2 din Dispozițiile administrative aplicabile personalului BEI (denumite în continuare „dispozițiile administrative”) au următorul cuprins:

„2.2.1. Alocația pentru familie

Următorii membri ai personalului au dreptul la o alocație pentru familie în valoare de 5 % din salariul lunar de bază:

Comitetul de direcție stabilește cuantumul minim al alocației (a se vedea anexa I).

În cazul în care doi soți sunt angajați ai Băncii, alocația se plătește soțului cu salariul de bază lunar mai mare. În cazul în care unul dintre soți este angajat al Băncii, iar celălalt al unei alte organizații internaționale, funcționarul angajat al Băncii primește alocația, cu condiția ca cealaltă organizație să nu plătească o alocație similară celuilalt soț.

În cazul decesului singurei persoane care are dreptul la alocație, plata se întrerupe la sfârșitul celei de a șasea luni de la data decesului.

Prezenta dispoziție se aplică mutatis mutandis titularilor unei pensii plătite de Bancă.

2.2.2. Copil aflat în întreținere

Un copil a cărui întreținere este asigurată efectiv de un membru al personalului și care este copilul său legitim, recunoscut în mod legal, natural recunoscut, adoptat ori vitreg este considerat copil aflat în întreținerea acestui membru al personalului, cu condiția ca Banca sau o altă instituție a Uniunii Europene să nu considere copilul ca fiind copilul aflat în întreținerea unui alt membru al personalului, funcționar sau agent, iar copilul să nu desfășoare o activitate profesională remunerată.

În aceleași condiții, Banca poate considera de asemenea că un copil căruia un membru al personalului îi asigură găzduire este un copil aflat în întreținere.

În cazul în care copilul locuiește în aceeași gospodărie cu membrul personalului sau în cazul în care acesta din urmă contribuie la întreținerea copilului cu un cuantum cu cel puțin 50 % mai mare decât alocația pentru creșterea copilului se consideră că membrul personalului asigură efectiv întreținerea copilului (a se vedea anexa I).”

5

Istoricul litigiului este prezentat la punctele 1-25 din hotărârea atacată după cum urmează:

6

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2020, recurentul a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 270 TFUE și pe articolul 50a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitând, pe de o parte, anularea scrisorilor BEI din 11 octombrie 2018, din 7 ianuarie 2019 și din 30 iulie 2020, în temeiul cărora recurentul a fost privat de beneficiul alocațiilor familiale și al drepturilor financiare derivate, și, pe de altă parte, repararea prejudiciului moral pe care recurentul l‑ar fi suferit.

7

În susținerea concluziilor sale în anulare, recurentul a invocat șase motive, întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului de a fi ascultat, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare, al treilea, pe o eroare vădită de apreciere și, în subsidiar, pe o excepție de nelegalitate a dispozițiilor administrative, al patrulea, pe încălcarea articolului 3 alineatul (4) din Regulamentul nr. 260/68 și pe o eroare vădită de apreciere, al cincilea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39), precum și pe încălcarea principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine și, al șaselea, pe încălcarea articolului 41 din regulamentul personalului, a principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine.

8

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins toate aceste motive și, prin urmare, concluziile în anulare.

9

În susținerea concluziilor sale în despăgubire, recurentul a afirmat că a suferit un prejudiciu moral ca urmare a acțiunilor și a inacțiunilor angajatorului său, care ar rezulta, în primul rând, din reducerea abruptă și foarte semnificativă a remunerației sale prin adoptarea unui act nelegal, ceea ce ar constitui o sursă de anxietate, în al doilea rând, din divulgarea datelor sale cu caracter personal unor terți fără consimțământul său, în al treilea rând, din luarea de poziție a BEI în favoarea fostei sale soții, în măsura în care se întemeia în mod decisiv pe rezultatul procedurii judiciare în fața instanțelor luxemburgheze, și, în al patrulea rând, din întârzierea nejustificată cu care a fost declanșată procedura de conciliere. Recurentul a evaluat acest prejudiciu ex aequo et bono la 10000 de euro, sumă pe care s‑a angajat să o doneze unei acțiuni caritabile în cazul acordării.

10

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins primele trei aspecte ale concluziilor în despăgubire formulate în primă instanță. În schimb, în ceea ce privește al patrulea aspect al acestor concluzii și, având în vedere în special termenul nerezonabil, de mai mult de trei luni, în care BEI a răspuns la cererea recurentului privind deschiderea procedurii de conciliere în urma scrisorii din 7 ianuarie 2019 și lipsa unui răspuns din partea BEI la prima cerere de conciliere care figura în scrisoarea din 29 octombrie 2018, Tribunalul a statuat că BEI îl menținuse pe recurent într‑o stare de incertitudine prelungită ca urmare a acestei întârzieri nejustificate și îi cauzase, așadar, un prejudiciu moral. Prin urmare, Tribunalul a obligat BEI să îi plătească recurentului daune interese evaluate ex aequo et bono la suma de 500 de euro.

11

Pe de altă parte, Tribunalul a decis că fiecare parte trebuia să suporte propriile cheltuieli de judecată.

12

Recurentul solicită Curții:

13

BEI solicită Curții:

14

În susținerea recursului formulat, recurentul invocă cinci motive, care sunt întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului de a fi ascultat, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare, al treilea, pe denaturarea faptelor, pe erori vădite de apreciere și pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității, al patrulea, pe nerespectarea articolului 3 alineatul (4) din Regulamentul nr. 260/68 și, al cincilea, pe denaturarea dosarului, pe încălcarea articolului 85 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, pe calificarea eronată a faptelor și pe încălcarea obligației de motivare.

15

Trebuie analizate, în primul rând, primul motiv și, în al doilea rând, al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs.

16

Prin intermediul acestui motiv, recurentul susține că, la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat dreptul de a fi ascultat, consacrat la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

17

El arată că, în acțiunea sa în fața Tribunalului, a susținut că nu a fost ascultat de BEI înainte de adoptarea scrisorii din 11 octombrie 2018. Or, această scrisoare ar fi fost adresată în urma unei proceduri de conciliere deschise la cererea fostei sale soții, fără ca el să fi fost informat despre aceasta, în urma căreia s‑ar fi concluzionat în sensul aplicării prin analogie a unei decizii adoptate de BEI într‑o altă procedură de conciliere, inițiată de un alt agent, ale cărei elementele de fapt și de drept îi erau necunoscute. Recurentul ar fi susținut de asemenea că rezultatul procedurii ar fi fost diferit dacă ar fi fost ascultat, întrucât, pe de o parte, ar fi putut explica cu precizie care era situația sa în raport cu procedurile judiciare în curs în fața instanței naționale și, pe de altă parte, BEI ar fi putut, în această privință, să propună o repartizare a alocațiilor familiale sau a unora dintre acestea între recurent și fosta sa soție.

18

În hotărârea atacată, Tribunalul ar admite că recurentul nu a fost ascultat în cadrul procedurii care a condus la decizia comunicată prin scrisoarea din 11 octombrie 2018. Totuși, această instanță ar fi considerat în mod eronat că dreptul său de a fi ascultat fusese respectat, pentru simplul motiv că a putut, în scrisorile sale din 29 octombrie și din 10 decembrie 2018, să comenteze raționamentul care figurează în decizia din 11 octombrie 2018, observațiile recurentului fiind avute în vedere înainte de luarea de poziție exprimată de BEI în scrisoarea sa din 7 ianuarie 2019.

19

BEI răspunde că Tribunalul a considerat în mod întemeiat că a dat recurentului posibilitatea de a fi ascultat cu privire la scrisoarea din 11 octombrie 2018. Ea arată în această privință că articolul 41 alineatul (2) din regulamentul personalului prevede că procedura de conciliere instituită de acesta nu poate fi inițiată decât în mod individual, la inițiativa părții interesate, și anume agentul BEI care se consideră lezat printr‑o decizie sau printr‑un comportament al administrației. Întrucât fosta soție a recurentului, de asemenea agent al BEI, ar fi avut inițiativa de a recurge la o astfel de procedură de conciliere privind plata alocațiilor familiale și a drepturilor financiare derivate, ea ar fi fost singura vizată de procedura menționată, fără ca BEI să aibă posibilitatea de a o extinde la recurent.

20

În această privință, BEI ar fi organizat exercitarea dreptului de a fi ascultat al recurentului în singura manieră compatibilă cu drepturile fostei sale soții de a se prevala de procedura individuală de conciliere prevăzută la articolul 41 din regulamentul personalului. Astfel, recurentul ar fi fost informat cu privire la rezultatele procedurii de conciliere care o privea în mod individual pe fosta sa soție după încheierea acestei proceduri și în măsura în care efectele pe care BEI trebuia să le dea acesteia puteau avea consecințe asupra poziției sale și ar fi fost ascultat în această privință. În orice caz, recurentul nu ar fi demonstrat că procedura în cauză ar fi putut avea eventual un rezultat diferit.

21

Trebuie amintit că, potrivit articolului 41 alineatul (2) din cartă, dreptul la bună administrare include în principal dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale în privința sa care ar putea să îi aducă atingere.

22

După cum rezultă din însuși modul său de redactare, această dispoziție este de aplicabilitate generală. Rezultă că dreptul de a fi ascultat trebuie respectat în orice procedură susceptibilă să conducă la un act care lezează, chiar și în cazul în care reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate (Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ,C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 67 și jurisprudența citată).

23

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, amintită de Tribunal la punctul 70 din hotărârea atacată, dreptul de a fi ascultat urmărește un dublu obiectiv. Pe de o parte, el servește la instrumentarea dosarului și la stabilirea situației de fapt cât mai precis și mai corect posibil și, pe de altă parte, permite asigurarea unei protecții efective a persoanei interesate. Dreptul de a fi ascultat urmărește în special să garanteze ca orice decizie care lezează să fie adoptată în deplină cunoștință de cauză și are în special ca obiectiv să permită autorității competente să corecteze o eroare sau persoanei vizate să invoce elementele privind situația sa personală care militează pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut (Hotărârea din 4 iunie 2020, SEAE/De Loecker,C‑187/19 P, EU:C:2020:444, punctul 69 și jurisprudența citată).

24

Așadar, dreptul de a fi ascultat garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util și efectiv punctul de vedere în cadrul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii care ar putea să aducă atingere drepturilor și intereselor sale legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ,C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 67, și Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ,C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 89, precum și jurisprudența citată).

25

În lumina acestor considerații trebuie să se verifice dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, că dreptul de a fi ascultat nu implica obligația BEI de a‑l asculta pe recurent înainte de adoptarea scrisorii din 11 octombrie 2018.

26

În primul rând, în ceea ce privește aspectul dacă scrisoarea din 11 octombrie 2018 constituie o „măsur[ă] individual[ă] care ar putea să […] aduc[ă] atingere” drepturilor și intereselor legitime ale recurentului, în sensul articolului 41 alineatul (2) din cartă, Tribunalul a arătat la punctul 73 din hotărârea atacată că reieșea deja din cuprinsul punctului 35 din aceeași hotărâre că, prin această scrisoare, BEI îl informase pe recurent că, având în vedere rezultatul procedurii de conciliere inițiate de fosta sa soție, urma să nu mai primească plata alocațiilor familiale. La acest punct 35, Tribunalul a subliniat astfel că, întrucât recurentul fusese privat de posibilitatea de a obține alocațiile familiale menționate și drepturile financiare derivate în discuție, scrisoarea din 11 octombrie 2018 afectase în mod direct situația sa individuală.

27

Or, referindu‑se la această constatare la punctul 73 din hotărârea atacată, în cadrul examinării motivului recurentului întemeiat pe o încălcare a dreptului de a fi ascultat, Tribunalul a considerat în mod implicit, dar necesar, fără ca acest lucru să fie contestat în cadrul prezentului recurs, că scrisoarea din 11 octombrie 2018 constituie efectiv o măsură individuală care „ar putea să aducă atingere” drepturilor și intereselor legitime ale recurentului, în sensul articolului 41 alineatul (2) din cartă, astfel încât acesta din urmă trebuia, în conformitate cu dispoziția menționată, să fie ascultat înainte de adoptarea acestei măsuri.

28

În al doilea rând, este cert că recurentul nu a fost ascultat de BEI înainte de adoptarea scrisorii din 11 octombrie 2018. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 12 și 13 din hotărârea atacată, această scrisoare i‑a fost notificată recurentului în urma deciziei adoptate de BEI, la 12 septembrie 2018, de a acorda beneficiul alocațiilor familiale fostei sale soții, în cadrul unei proceduri de conciliere, inițiată de aceasta din urmă în temeiul articolului 41 din regulamentul personalului, la care recurentul nu a participat, așa cum reiese din cuprinsul punctului 73 din hotărârea atacată.

29

Este adevărat că, pe de o parte, după cum a arătat Tribunalul în esență la punctul 74 din hotărârea atacată, recurentul s‑a adresat BEI după primirea scrisorii din 11 octombrie 2018 pentru a contesta decizia care îi fusese notificată. Astfel, acesta a arătat în special, printr‑o scrisoare din 29 octombrie 2018, că scrisoarea din 11 octombrie 2018 fusese adoptată cu încălcarea drepturilor sale procedurale, că conținutul acestei scrisori era de neînțeles și că aceasta încălca acordurile financiare din cadrul familiei, în special faptul că își asuma o parte substanțială din cheltuielile acesteia.

30

Pe de altă parte, BEI a răspuns efectiv, prin scrisoarea din 7 ianuarie 2019, la anumite obiecții formulate de recurent, așa cum a subliniat și Tribunalul la punctul 74 din hotărârea atacată.

31

Trebuie să se constate însă că acest răspuns la obiecțiile scrise ale recurentului, adresat consilierului acestuia din urmă la mai multe săptămâni după adoptarea scrisorii din 11 octombrie 2018, nu poate compensa lipsa audierii recurentului înainte de adoptarea acestei decizii. Astfel, după cum a arătat și doamna avocată generală la punctul 50 din concluzii, această scrisoare nu este un act pregătitor materializat printr‑o decizie ulterioară. Ea constituie decizia inițială, pe care scrisoarea din 7 ianuarie 2019 o confirmă. Prin urmare, decizia prin care recurentul a fost privat de beneficiul său la alocații familiale este scrisoarea din 11 octombrie 2018.

32

În acest context, trebuie amintit că dreptul de a fi ascultat presupune ca persoanei interesate să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere cu privire la proiectul de decizie, în cadrul unui schimb de corespondență oral și/sau în scris inițiat de această autoritate și a cărui dovedire îi incumbă acesteia. Mai precis, persoana interesată trebuie să fi fost informată în mod expres cu privire la un proiect de decizie și să fi fost invitată să își prezinte observațiile. Numai atunci, conștientă de consecințele deciziei preconizate, ea va fi avut posibilitatea de a influența procesul decizional în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2007, Marcuccio/Comisia,C‑59/06 P, EU:C:2007:756, punctele 47 și 58).

33

Or, în speță, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 28 și 31 din prezenta hotărâre, BEI nu a dat recurentului posibilitatea să își prezinte în timp util observațiile și, prin urmare, să influențeze procesul decizional în cauză.

34

Din considerațiile care precedă rezultă că la punctul 74 din hotărârea atacată Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că dreptul de a fi ascultat al recurentului nu fusese încălcat în speță, pentru motivul că recurentul a putut să comenteze raționamentul expus de BEI în scrisoarea din 11 octombrie 2018 și să își prezinte observațiile cu privire la motivele care figurau în aceasta, în condițiile în care observațiile respective nu au putut fi formulate de recurent decât după adoptarea acestei decizii și, prin urmare, acesta din urmă nu a avut posibilitatea să influențeze procesul decizional în cauză.

35

În al treilea rând, trebuie amintit că, în ipoteza în care motivarea unei decizii a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o atare încălcare nu este de natură să determine anularea acestei decizii și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor (Hotărârea din 17 ianuarie 2023, Spania/Comisia,C‑632/20 P, EU:C:2023:28, punctul 48 și jurisprudența citată).

36

În această privință, din jurisprudența Curții reiese că o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ,C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 105, precum și jurisprudența citată).

37

Or, pentru ca încălcarea dreptului unei persoane interesate de a fi ascultată să poată conduce la anularea unei decizii individuale a autorității administrative care îi poate aduce atingere, trebuie să se verifice dacă această autoritate dispunea de o marjă de apreciere în adoptarea deciziei în cauză. Astfel, un funcționar nu are niciun interes legitim să solicite anularea, pentru vicii de formă și în special pentru încălcarea dreptului de a fi ascultat înaintea oricărei decizii care lezează, a unei decizii în cazul în care administrația nu dispune de nicio marjă de apreciere și este obligată să acționeze în modul în care a acționat. Într‑o asemenea ipoteză de competență nediscreționară a administrației, anularea deciziei atacate nu ar putea să conducă, odată ce acest viciu va fi fost rectificat, decât la emiterea unei decizii identice pe fond cu decizia anulată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 iulie 1983, Geist/Comisia,117/81, EU:C:1983:191, punctul 7).

38

În această privință, pentru a demonstra că BEI i‑a încălcat dreptul de a fi ascultat, recurentul susține în esență că, dacă ar fi fost ascultat înainte de adoptarea scrisorii din 11 octombrie 2018, ar fi putut să își expună situația personală în raport cu procedurile judiciare în curs în fața instanței naționale și în special faptul că el contribuie la întreținerea copiilor săi cu un cuantum cu cel puțin 50 % mai mare decât cel al alocației pentru creșterea copilului, astfel încât BEI ar fi putut propune o repartizare între recurent și fosta sa soție a alocațiilor familiale sau a unora dintre acestea.

39

La rândul său, BEI a arătat în esență, în special în ședință, că procedura nu ar fi putut conduce la un rezultat diferit întrucât punctul 2.2.2 din dispozițiile administrative prevede că, pentru a fi considerat copil aflat în întreținerea unui membru al personalului, este necesar ca acest copil să fie efectiv întreținut de acesta din urmă, existența unei asemenea întrețineri efective necesitând să se demonstreze, pe de o parte, că copilul locuiește în aceeași gospodărie cu el și, pe de altă parte, că el contribuie la întreținerea acestui copil cu un cuantum cu cel puțin 50 % mai mare decât cuantumul alocației pentru creșterea copilului. Or, după cum ar fi indicat BEI în scrisoarea din 7 ianuarie 2019, prima dintre aceste condiții nu ar fi fost îndeplinită întrucât copiii fuseseră încredințați de instanța națională fostei soții a recurentului.

40

În această privință este necesar să se arate că afirmația BEI potrivit căreia o repartizare diferită a alocațiilor familiale între recurent și fosta sa soție nu ar fi fost posibilă având în vedere modul de redactare a punctelor 2.2.1 și 2.2.2 din dispozițiile administrative este contrazisă de constatarea factuală care figurează la punctul 23 din hotărârea atacată, necontestată de BEI în cadrul prezentei proceduri, potrivit căreia serviciul de resurse umane al BEI a propus comisiei de conciliere, prin e‑mailul din 12 februarie 2020 și având în vedere ceea ce se decisese într‑o cauză calificată drept „paralelă”, ca anumite alocații să fie plătite jumătate recurentului și jumătate fostei sale soții cu condiția ca recurentul să facă dovada plăților efectuate pentru copiii săi.

41

În aceste condiții, este necesar să se considere, așa cum a făcut și doamna avocată generală la punctul 66 din concluzii, că BEI ar fi putut reține o interpretare diferită a propriilor dispoziții administrative. BEI dispunea, așadar, de o marjă de apreciere, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 37 din prezenta hotărâre, astfel încât procedura în cauză ar fi putut conduce la un rezultat diferit dacă recurentului i s‑ar fi oferit posibilitatea să își prezinte observațiile înainte de adoptarea scrisorii din 11 octombrie 2018.

42

Având în vedere considerațiile care precedă, primul motiv trebuie admis.

43

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, recurentul susține că Tribunalul a respins în mod eronat, la punctele 100, 101, 107 și 108 din hotărârea atacată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor administrative referitoare la alocațiile familiale. În această privință, recurentul afirmă că aceste dispoziții încalcă principiile egalității de tratament și nediscriminării prin faptul că părinții, care își întrețin amândoi copiii, nu beneficiază de aceleași drepturi financiare derivate, deși aceste drepturi sunt stabilite în funcție de întreținerea efectivă a copiilor. Astfel, faptul că îngrijirea unui copil a fost acordată unui părinte nu l‑ar distinge pe acesta, în ceea ce privește beneficiul alocațiilor familiale, de părintele căruia nu i‑a fost acordată îngrijirea acestui copil. În acest context, recurentul ar fi demonstrat corespunzător cerințelor legale că suportă cheltuieli importante pentru întreținerea copiilor săi, chiar dacă aceștia locuiesc în gospodăria fostei sale soții în cea mai mare parte a timpului.

44

La rândul său, BEI susține că Tribunalul nu a încălcat principiul nediscriminării sau al egalității de tratament, dat fiind că dispozițiile administrative ar permite membrilor personalului să demonstreze că contribuie la întreținerea copiilor și, prin urmare, să obțină alocații familiale. În plus, aceste alocații ar fi plătite în beneficiul copiilor, iar nu al membrilor personalului. În orice caz, poziția părintelui în îngrijirea căruia se află copiii ar fi diferită de cea a celuilalt părinte, astfel încât un tratament diferențiat al celor doi părinți ar fi pe deplin justificat.

45

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul egalității de tratament, astfel cum este consacrat la articolul 20 din cartă, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv. O diferență de tratament este justificată atât timp cât este întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, și anume atunci când se află în legătură cu un scop admisibil din punct de vedere legal, urmărit de reglementarea în cauză, iar această diferență este proporțională cu scopul urmărit de tratamentul menționat [Hotărârea din 16 decembrie 2008, Huber,C‑524/06, EU:C:2008:724, punctul 75, și Hotărârea din 4 mai 2023, Glavna direktsia Pozharna bezopasnost i zashtita na naselenieto (Muncă de noapte),C‑529/21-C‑536/21 și C‑732/21-C‑738/21, EU:C:2023:374, punctul 52, precum și jurisprudența citată].

46

Potrivit unei jurisprudențe constante, încălcarea principiului egalității de tratament ca urmare a unui tratament diferențiat presupune că situațiile vizate sunt comparabile având în vedere ansamblul elementelor care le caracterizează. Elementele care caracterizează diverse situații și astfel caracterul lor comparabil trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul dispozițiilor în cauză și de finalitatea urmărită prin acestea, cu condiția să se țină seama în acest scop de principiile și de obiectivele domeniului căruia îi aparține actul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2013, IBV & Cie, C‑195/12, EU:C:2013:598, punctul 52, precum și Hotărârea din 14 iunie 2017, Compass Contract Services,C‑38/16, EU:C:2017:454, punctul 25 și jurisprudența citată).

47

În speță, după cum a arătat Tribunalul la punctul 102 din hotărârea atacată, alocația pentru creșterea copilului îndeplinește un obiectiv social justificat de cheltuielile care decurg dintr‑o necesitate actuală și certă, legată de existența copilului și de întreținerea sa efectivă. În această privință, deși sunt integrate în remunerație, alocațiile precum alocațiile pentru creșterea copilului sau alocațiile școlare, la fel ca indemnizațiile forfetare destinate copiilor pentru călătoriile între locul de repartizare și centrul de interese, nu sunt destinate întreținerii funcționarului, ci întreținerii exclusive a copilului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 1988, Christianos/Curtea de Justiție,33/87, EU:C:1988:300, punctul 15).

48

Rezultă că, așa cum a arătat și doamna avocată generală la punctul 87 din concluzii, având în vedere acest obiectiv, criteriul pertinent pentru a decide dacă, în ceea ce privește plata alocațiilor pentru creșterea copiilor, părintele căruia i‑a fost acordată în mod exclusiv întreținerea copilului se află într‑o situație comparabilă cu cea a părintelui căruia nu i‑a fost acordată întreținerea acestuia este cea a contribuției financiare a fiecăruia dintre ei la întreținerea acestui copil.

49

Reiese de aici că, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 107 din hotărârea atacată, părinții care contribuie amândoi în mod efectiv la întreținerea copilului lor se află într‑o situație comparabilă în ceea ce privește plata alocațiilor pentru creșterea copiilor și că plata, de principiu, doar către unul dintre ei a acestor alocații constituie o diferență de tratament, care trebuie să fie justificată în mod obiectiv.

50

În această privință este necesar să se considere că împrejurarea că unuia dintre părinți i‑a fost acordată în mod exclusiv întreținerea copilului, acesta din urmă locuind, prin urmare, în gospodăria acestui părinte, implică în principiu că părintele menționat va fi pus în situația de a contribui în mod efectiv la întreținerea acestui copil.

51

Cu toate acestea, o asemenea împrejurare nu exclude nicidecum ca celălalt părinte, chiar dacă nu i‑a fost acordată în mod exclusiv întreținerea copilului, să contribuie în egală măsură în mod efectiv la întreținerea acestuia, în special având în vedere dreptul acestui copil, consacrat la articolul 24 alineatul (3) din cartă, de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

52

În acest context, trebuie de asemenea să fie respectat principiul proporționalității, care, așa cum a amintit Tribunalul la punctul 106 din hotărârea atacată, impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind înțeles că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate.

53

În speță, punctele 2.2.1 și 2.2.2 din dispozițiile administrative, interpretate în sensul că impun plata de către BEI a alocațiilor familiale doar părintelui căruia i‑a fost acordată în mod exclusiv întreținerea copilului, independent de contribuțiile efective ale părinților la întreținerea acestuia, depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului legitim urmărit de reglementarea în cauză, în măsura în care aceasta nu permite să se țină seama, în interesul superior al copilului și având în vedere dreptul acestuia, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, de situația de fapt existentă privind contribuția efectivă a fiecărui părinte la întreținerea copilului, și anume acoperirea efectivă a tuturor nevoilor sau a unei părți din nevoile esențiale ale copilului, în special în ceea ce privește cazarea, hrana, îmbrăcămintea, educația, îngrijirile și cheltuielile medicale.

54

În această privință, deși existența unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță națională prin care se stabilește cuantumul contribuțiilor la cheltuielile de întreținere a copilului de care este ținut un agent divorțat constituie un element care trebuie luat în considerare de instituție, acest element nu o poate scuti pe aceasta din urmă de obligația de a‑și exercita ea însăși puterea de apreciere pentru a stabili dacă acest agent contribuie efectiv la întreținerea copilului.

55

În aceste condiții, este necesar să se considere că punctele 2.2.1 și 2.2.2 din dispozițiile administrative, în măsura în care interpretarea lor nu ar permite în nicio împrejurare să se considere că un părinte căruia nu i‑a fost acordată în mod exclusiv întreținerea copilului contribuie efectiv la întreținerea acestuia din urmă, încalcă principiile egalității de tratament și proporționalității.

56

Prin urmare, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 107 și 108 din hotărârea atacată, că dispozițiile administrative nu încalcă aceste principii.

57

Având în vedere considerațiile care precedă, se impune admiterea și a celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv.

58

Întrucât primul motiv, precum și al doilea aspect al celui de al treilea motiv au fost admise și justifică anularea hotărârii atacate, nu este necesar să se examineze celelalte motive și aspecte ale motivelor prezentate în susținerea recursului, dat fiind că acestea nu pot conduce la o anulare mai extinsă a hotărârii atacate.

59

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează hotărârea Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

60

În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv cu privire la acțiunea prin care se solicită anularea scrisorilor BEI din 11 octombrie 2018 și, în măsura în care este necesar, a scrisorilor din 7 ianuarie 2019 și din 30 iulie 2020, introdusă de recurent în fața Tribunalului, precum și cu privire la concluziile în despăgubire prezentate în primă instanță.

61

Din cuprinsul punctelor 21-57 din prezenta hotărâre rezultă că primul motiv, precum și al doilea aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii în primă instanță sunt întemeiate și că se impune anularea scrisorilor din 11 octombrie 2018, din 7 ianuarie 2019 și din 30 iulie 2020 din cauza unei încălcări a dreptului de a fi ascultat, precum și a nelegalității punctelor 2.2.1 și 2.2.2 din dispozițiile administrative, în măsura în care interpretarea acestora nu ar permite în nicio împrejurare să se considere că un părinte căruia nu i‑a fost acordată în mod exclusiv întreținerea unui copil contribuie în mod efectiv la întreținerea acestuia din urmă.

62

În susținerea concluziilor în despăgubire formulate în primă instanță, astfel cum au fost amintite la punctul 9 din prezenta hotărâre, recurentul a arătat că a suferit un prejudiciu moral ca urmare, în primul rând, a reducerii abrupte și foarte semnificative a remunerației sale, care ar fi o sursă de anxietate, în al doilea rând, a divulgării datelor sale cu caracter personal unor terți fără consimțământul său, în al treilea rând, a luării de poziție a unor membri ai managementului BEI în favoarea fostei sale soții în cadrul unei proceduri judiciare în fața instanțelor luxemburgheze și, în al patrulea rând, a întârzierii nejustificate cu care s‑a declanșat procedura de conciliere, care nu ar putea fi reparat decât printr‑o compensație evaluată cu titlu provizoriu ex aequo et bono la 10000 de euro, pe care se angajează, așa cum a procedat și în fața primei instanțe, să o doneze unei acțiuni caritabile în cazul acordării.

63

În ceea ce privește primele trei aspecte ale acestor concluzii în despăgubire, Tribunalul le‑a respins, astfel cum s‑a menționat la punctul 10 din prezenta hotărâre, însă, în ceea ce privește al patrulea aspect al acestora, el a considerat că prejudiciul moral al recurentului era caracterizat în ceea ce privește întârzierea nejustificată cu care BEI a declanșat procedura de conciliere și a obligat această instituție la plata către recurent a unor daune interese evaluate ex aequo et bono la suma de 500 de euro.

64

În această privință, pe de o parte, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral suferit ca urmare a reducerii abrupte și foarte semnificative a remunerației sale, este necesar să se arate că, potrivit jurisprudenței, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza (Hotărârea din 4 aprilie 2019, OZ/BEI,C‑558/17 P, EU:C:2019:289, punctul 80), cu excepția cazului în care recurentul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare. Or, recurentul nu furnizează nicidecum o astfel de demonstrație.

65

Pe de altă parte, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral suferit ca urmare a divulgării datelor cu caracter personal ale recurentului unor terți fără consimțământul acestuia sau a luării de poziție a unor membri ai managementului BEI în favoarea fostei sale soții în cadrul unei proceduri judiciare în fața instanțelor luxemburgheze, recurentul nu a dovedit existența unui prejudiciu real și cert legat de pretinsele încălcări, în sensul jurisprudenței citate la punctul 148 din hotărârea atacată, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii BEI, amintite la punctul 145 din hotărârea menționată.

66

În aceste condiții, nu este necesar să se admită concluziile recurentului referitoare la despăgubiri.

67

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

68

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

69

Întrucât recurentul a solicitat obligarea BEI la plata cheltuielilor de judecată, iar BEI a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente atât procedurii în primă instanță în cauza T‑573/20, cât și procedurii de recurs.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: