CELEX:62022CJ0498: Hotărârea Curții (Camera a patra) din 5 septembrie 2024.#Novo Banco SA – Sucursal en España și alții împotriva C.F.O. și alții.#Cereri de decizie preliminară formulate de Tribunal Supremo.#Trimitere preliminară – Reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit – Directiva 2001/24/CE – Articolele 3 și 6 – Măsură de reorganizare luată în privința unei instituții de credit – Transmiterea obligațiilor și a răspunderilor acestei instituții de credit către o «bancă‑punte» înainte de introducerea unei acțiuni în justiție având ca obiect plata unei creanțe deținute față de respectiva instituție de credit – Retransmiterea către aceeași instituție de credit a unora dintre aceste obligații și răspunderi – Legea statului membru de deschidere a procedurii în cauză (lex concursus) – Existența unei măsuri de reorganizare în alte state membre – Recunoaștere reciprocă – Efectele nerespectării obligației de publicitate a măsurii de reorganizare – Articolele 17, 21, 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul de proprietate – Protecție jurisdicțională efectivă – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CE – Articolul 6 alineatul (1) – Clauze abuzive – Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime – Calitatea procesuală pasivă a «băncii‑punte».#Cauzele conexate C-498/22-C-500/22.

–

pentru Novo Banco SA – Sucursal en España, de B. Fiestas Muñoz, N. Rodríguez Fernández și A. Suberviola Pagola, abogados;

–

pentru Banco de Portugal și Fundo de Resolução, de C. García Vega și J. M. Rodríguez Cárcamo, abogados;

–

pentru C.F.O., par J. M. Arroyo Lorenzo, abogado, și I. C. Covadonga Juliá Corujo, procuradora;

–

pentru J.M.F.T. și M.H.D.S., de J. A. Ballesteros Garrido, abogado;

–

pentru Proyectos, Obras y Servicios de Badajoz SL, de J. M. Aguado Maestro, abogado;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz și A. Gavela Llopis, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul portughez, de P. Barros da Costa, M. Esménio și A. Rodrigues, în calitate de agenți, asistați de R. Esteves de Oliveira și P. Pinheiro, advogados;

–

pentru Parlamentul European, de J. Etienne, P. López‑Carceller și A. Tamás, în calitate de agenți;

–

pentru Consiliul Uniunii Europene, de G. Rugge și A. Westerhof Löfflerová, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de J. L. Buendía Sierra, A. Nijenhuis, N. Ruiz García și D. Triantafyllou, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 3 alineatul (2) și a articolului 6 din Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit (JO 2001, L 125, p. 15, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 34), precum și a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), a articolelor 17, 21, 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între Novo Banco SA – Sucursal en España (denumită în continuare „Novo Banco”), susținută de Banco de Portugal (Banca Portugaliei) și de Fundo de Resolução (Fondul de rezoluție, Portugalia), pe de o parte, și mai mulți clienți ai Novo Banco, pe de altă parte, în legătură cu incidența asupra diferitelor contracte de produse și de servicii financiare a măsurilor de reorganizare luate în privința Banco Espíritu Santo SA (BES), o instituție de credit portugheză, și a sucursalei sale spaniole (denumită în continuare „BES Spania”), căreia i‑a succedat Novo Banco.

3

Considerentele (3), (4), (6), (7), (11), (12) și (16) ale Directivei 2001/24 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/24 prevede:

„Prezenta directivă se aplică instituțiilor de credit și sucursalelor acestora înființate în statele membre, altele decât cele în care au sediul statutar, astfel cum sunt definite la articolul 1 punctele (1) și (3) din Directiva 2000/12/CE, sub rezerva condițiilor și scutirilor prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din directiva menționată anterior.”

5

În conformitate cu articolul 2 a șaptea liniuță din Directiva 2001/24, „măsuri de reorganizare” înseamnă „măsuri destinate să mențină sau să restabilească situația financiară a unei instituții de credit și care ar putea afecta drepturile preexistente ale terților, inclusiv măsuri care implică posibilitatea unei suspendări a plăților, o suspendare a măsurilor de executare sau o reducere a creanțelor”.

6

Titlul II din această directivă, intitulat „Măsurile de reorganizare”, cuprinde articolele 3-8 din aceasta.

7

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Adoptarea măsurilor de reorganizare – legea aplicabilă”, dispune:

„(1) Autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sunt singurele competente să decidă cu privire la punerea în aplicare a uneia sau mai multor măsuri de reorganizare într‑o instituție de credit, inclusiv în sucursalele stabilite în alte state membre.

(2) Măsurile de reorganizare se aplică în conformitate cu actele cu putere de lege, normele administrative și procedurile aplicabile în statul membru de origine, cu excepția cazului în care prezenta directivă prevede altfel.

Acestea produc efecte, în conformitate cu legislația statelor membre, în întreaga Comunitate, fără alte formalități, inclusiv față de terții din alte state membre, chiar dacă normele statului membru gazdă care le sunt aplicabile nu prevăd asemenea măsuri sau supun punerea lor în aplicare unor condiții care nu sunt îndeplinite.

Măsurile de reorganizare produc efecte în întreaga Comunitate din momentul în care produc efecte în statul membru în care au fost luate.”

8

Articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Publicarea”, prevede:

„(1) În cazul în care punerea în aplicare a măsurilor de reorganizare decise în temeiul articolului 3 alineatele (1) și (2) poate afecta drepturile terților într‑un stat membru gazdă și dacă este posibilă o cale de atac în statul membru de origine împotriva deciziei prin care se impune măsura, autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine, administratorul sau orice altă persoană abilitată să facă acest lucru în statul membru de origine publică un extras din decizie în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene și în două ziare de circulație națională din fiecare stat membru gazdă, în special cu scopul de a facilita exercitarea dreptului la calea de atac în timp util.

(2) Extrasul din decizia prevăzută la alineatul (1) trebuie trimis cât mai curând posibil, prin mijloacele cele mai potrivite, Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene și, de asemenea, celor două ziare de circulație națională din fiecare stat membru gazdă.

(3) Oficiul pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene publică extrasul în termen de cel mult 12 zile de la expediere.

(4) Extrasul din decizia care urmează să fie publicată trebuie să specifice, în limba sau în limbile oficiale ale statelor membre în cauză, în special obiectul și baza legală a deciziei adoptate, termenele de exercitare a căilor de atac, indicând cu precizie și claritate data expirării acestor termene și adresa completă a autorităților sau instanței competente să judece calea de atac.

(5) Măsurile de reorganizare se aplică indiferent de măsurile prevăzute la alineatele (1)-(3) și își produc toate efectele față de creditori, cu excepția cazului în care autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sau legislația acelui stat, care reglementează aceste măsuri, prevăd altfel.”

9

Articolul 32 din Directiva 2001/24, intitulat „Cauze aflate pe rol”, dispune:

„Efectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare asupra unei cauze aflate pe rol cu privire la un bun sau un drept de care instituția de credit a fost lipsită sunt reglementate doar de legislația statului membru în care cauza se află pe rol.”

10

Considerentul (65) al Directivei 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190) este redactat astfel:

„Ca instituție aflată integral sau parțial în proprietatea uneia sau mai multor autorități publice sau controlată de autoritatea de rezoluție, rolul principal al instituției‑punte ar fi asigurarea continuității în furnizarea de servicii financiare esențiale către clienții instituției în curs de a intra în dificultate și a continuității în desfășurarea activităților financiare esențiale. Instituția‑punte ar trebui să funcționeze ca entitate viabilă și să fie introdusă înapoi pe piață în momentul în care există circumstanțele corespunzătoare și în termenul prevăzut în prezenta directivă ori să fie lichidată în cazul în care ea nu este viabilă.”

11

Articolul 83 din Directiva 2014/59, intitulat „Obligații procedurale ale autorităților de rezoluție”, dispune:

„(1) Statele membre se asigură că, după luarea unei măsuri de rezoluție, autoritățile de rezoluție se conformează cerințelor prevăzute la alineatele (2), (3) și (4), imediat ce acest lucru devine în mod rezonabil posibil.

[…]

(4) Autoritatea de rezoluție publică sau asigură publicarea unei copii a ordinului sau a instrumentului prin intermediul căruia este luată măsura de rezoluție, fie a unei informări care sumarizează efectele măsurii de rezoluție și, mai exact, efectele asupra clienților de retail și, dacă este cazul, condițiile și perioada de suspendare sau limitare menționată la articolele 69, 70 și 71, prin următoarele mijloace:

[…]”

12

Articolul 117 din Directiva 2014/59, intitulat „Modificări aduse Directivei 2001/24/CE”, prevede la punctul 1 adăugarea la articolul 1 din Directiva 2001/24 a unui alineat (5), potrivit căruia „[a]rticolele 4 și 7 din prezenta directivă nu se aplică în cazul în care se aplică articolul 83 din Directiva 2014/59/UE”.

13

În temeiul articolului 130 alineatul (1) din Directiva 2014/59, termenul de transpunere a acesteia era stabilit la 31 decembrie 2014.

14

În conformitate cu articolul 131 din această directivă, aceasta a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, respectiv la 2 iulie 2014.

15

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

16

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă dispune:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

17

Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

18

Ley 6/2005 sobre saneamiento y liquidación de las entidades de crédito (Legea 6/2005 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit) din 22 aprilie 2005 (BOE nr. 97 din 23 aprilie 2005, p. 13912) a transpus Directiva 2001/24 în ordinea juridică spaniolă.

19

Articolul 19 alineatul 1 din această lege prevede:

„Atunci când, în ceea ce privește o instituție de credit autorizată într‑un stat membru al Uniunii Europene, care deține cel puțin o sucursală sau care prestează servicii în Spania, s‑a adoptat o măsură de reorganizare sau s‑a inițiat o procedură de lichidare, măsura sau procedura respectivă va produce toate efectele în Spania, fără alte formalități, cu aceeași celeritate precum în statul membru în care s‑a adoptat măsura sau s‑a inițiat procedura.”

20

Articolul 145‑C și următoarele din Regime Geral das Instituições de Crédito e Sociedades Financeiras (Regimul general al instituțiilor de credit și al societăților financiare), aprobat prin Decreto‑Lei [que] Aprova o Regime Geral das Instituições de Crédito e Sociedades Financeiras (Decretul‑lege privind aprobarea regimului general al instituțiilor de credit și al societăților financiare) din 31 decembrie 1992 (Diário da República, seria I‑A, nr. 301‑A/2012, denumit în continuare „RGICSF”), au fost introduse prin Decreto‑Lei n.o 31‑A/2012 (Decretul‑lege nr. 31‑A/2012) din 10 februarie 2012 (Diário da República, seria 1, nr. 30 din 10 februarie 2012). Aceste articole reglementează măsurile de reorganizare și de rezoluție a instituțiilor de credit și a societăților financiare.

21

La 11 decembrie 2006, C.F.O., un consumator, a încheiat cu BES Spania un contract de împrumut cu garanție ipotecară care conținea o clauză așa‑numită „clauză‑«prag»” care stipula o rată a dobânzii minimă de 2 %.

22

Prin hotărârea din 9 mai 2013, Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a declarat că o asemenea clauză este abuzivă din cauza unei lipse de transparență. În aceste condiții, C.F.O. a adresat BES Spania o cerere prin care o invita să înlăture aplicarea clauzei vizate. BES Spania a încetat să aplice această clauză începând cu luna iunie 2013.

23

În temeiul RGICSF și în contextul gravelor dificultăți financiare ale BES, Consiliul de administrație al Banco de Portugal a adoptat, printr‑o decizie din 3 august 2014, modificată prin decizia din 11 august 2014 (denumită în continuare „decizia din luna august 2014”), așa‑numite „măsuri de rezoluție” a acestei instituții de credit.

24

Prin decizia din luna august 2014, Banco de Portugal a creat o „bancă‑punte” sau „instituție‑punte”, și anume Novo Banco, căreia i‑au fost transferate elementele de activ, de pasiv și celelalte elemente extrabilanțiere ale BES descrise în anexa 2 la această decizie.

25

Această anexă 2 menționa anumite elemente de pasiv care erau însă excluse din transferul către Novo Banco și care, prin urmare, rămâneau în patrimoniul BES. Printre aceste elemente de pasiv figurau cele enumerate la alineatul 1 litera b) punctul v) din anexa 2 menționată, și anume „orice răspundere sau risc, în special cele rezultate dintr‑o fraudă sau din încălcarea unor dispoziții sau a unor decizii de reglementare, penale sau administrative”.

26

În urma transferului menționat la punctul 24 din prezenta hotărâre, Novo Banco a devenit creditorul ipotecar în contractul de împrumut încheiat la 11 decembrie 2006 și a început să factureze C.F.O. ratele lunare de rambursare a acestuia.

27

La 3 octombrie 2014, Banco de España (Banca Spaniei) a publicat un aviz în Boletín del Estado în care se arăta că, prin decizia din luna august 2014, Banco de Portugal a aplicat BES o măsură de rezoluție constând în transferul parțial al activităților acesteia din urmă către Novo Banco, care urma să continue fără întrerupere activitățile curente ale BES, această măsură fiind considerată o măsură de reorganizare, în sensul articolului 2 din Directiva 2001/24.

28

La 29 decembrie 2015, Banco de Portugal a adoptat două decizii de modificare și de clarificare a anexei 2 la decizia din luna august 2014 (denumite în continuare „deciziile din 29 decembrie 2015”).

29

Se preciza printre altele în deciziile din 29 decembrie 2015 că, „mai precis, începând cu această dată, următoarele elemente de pasiv al BES nu au fost transmise Novo Banco: […] v) toate creanțele și despăgubirile legate de presupusa anulare a anumitor clauze din contractele de împrumut în care BES era creditor”.

30

În urma pronunțării Hotărârii din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980), C.F.O. a adresat, în luna ianuarie 2017, o cerere de rambursare a sumelor încasate de BES Spania în temeiul clauzei‑„prag” a împrumutului ipotecar.

31

Prin scrisoarea din 21 martie 2017, Novo Banco a respins această cerere pentru motivul că BES Spania acționase cu deplină transparență în ceea ce privește informațiile referitoare la această clauză‑„prag”, care au fost comunicate în oferta semnată la 24 noiembrie 2006.

32

La 4 mai 2017, C.F.O. a introdus o acțiune împotriva Novo Banco prin care solicita, pe de o parte, să se constate nulitatea clauzei menționate, pentru motivul că aceasta din urmă ar prezenta un caracter abuziv, și, pe de altă parte, ca Novo Banco să fie obligată să îi ramburseze sumele plătite în mod nejustificat în temeiul aceleiași clauze.

33

Novo Banco a invocat inadmisibilitatea acestei acțiuni pentru motivul că nu avea calitate procesuală pasivă, din moment ce creanța care ar fi putut lua naștere în favoarea C.F.O., constând în restituirea sumelor încasate de BES Spania în temeiul aplicării clauzei‑„prag” vizate, nu îi fusese transferată prin măsurile de reorganizare adoptate de Banco de Portugal în privința BES.

34

Atât instanța de prim grad de jurisdicție, cât și, în apel, Audiencia Provincial (Curtea Provincială, Spania) au respins excepția invocată de Novo Banco și au admis acțiunea formulată de C.F.O.

35

Novo Banco a formulat, așadar, recurs la Tribunal Supremo (Curtea Supremă), care este instanța de trimitere, care a admis cererea de intervenție a Banco de Portugal și a Fundo de Resolução în susținerea acestui recurs.

36

Instanța de trimitere arată, în primul rând, că măsurile de reorganizare luate în privința BES intră sub incidența dreptului Uniunii, astfel cum a statuat deja Curtea în Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții (C‑83/20, EU:C:2022:346, punctele 28–30), așa încât trebuie să se considere că situația în discuție în litigiul principal caracterizează o punere în aplicare a acestui drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

37

În al doilea rând, ea amintește că, deși decizia din luna august 2014 și cele din 29 decembrie 2015 sunt considerate măsuri de reorganizare în sensul Directivei 2001/24, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 29 aprilie 2021, Banco de Portugal și alții (C‑504/19, EU:C:2021:335), și deși aceste decizii sunt susceptibile să afecteze terții, nu a intervenit nicio publicare a deciziilor menționate, contrar a ceea ce ar impune articolul 6 alineatele (1)-(4) din această directivă. În această privință, instanța de trimitere subliniază că informațiile comunicate de Banco de Portugal pe site‑ul său internet, în limbile engleză și portugheză, precum și mass‑mediei spaniole cu privire la criza BES și la crearea Novo Banco erau foarte generale și nu permiteau clienților vizați să identifice elementele de pasiv excluse din transferul patrimonial vizat și să ia cunoștință de limitarea drepturilor lor pe care o implica această excludere. De altfel, comunicările Novo Banco către clienții săi tindeau mai degrabă să excludă orice ipoteză potrivit căreia aceștia din urmă ar fi putut fi afectați de măsurile de reorganizare vizate. În plus, instanța de trimitere arată că nici avizul publicat de Banco de España, menționat la punctul 27 din prezenta hotărâre, nu ar îndeplini condițiile impuse de această dispoziție.

38

Nepublicarea în termenii prevăzuți la articolul 6 alineatele (1)-(4) din Directiva 2001/24 ar fi împiedicat cvasitotalitatea clienților băncii vizate care au reședința în Spania să introducă o acțiune împotriva deciziilor Banco de Portugal și i‑ar fi condus la introducerea unor acțiuni împotriva Novo Banco, în privința cărora aceasta a ridicat însă o excepție de inadmisibilitate pentru motivul că măsurile de reorganizare vizate nu ar fi transferat obligația de rambursare a sumelor plătite de acești clienți ca urmare a aplicării unei clauze abuzive.

39

Potrivit instanței de trimitere, articolul 6 alineatul (5) din Directiva 2001/24, potrivit căruia măsurile de reorganizare se aplică și își produc efectele indiferent de măsurile de publicitate prevăzute la articolul 6 alineatele (1)-(3) din această directivă, nu ar trebui să permită o nepublicare prelungită în statul membru gazdă a limitărilor sau a lipsirilor de drepturi pe care aceste măsuri le impun clienților entității vizate și nici a căilor de atac și a modalităților acestora de care dispun persoanele afectate.

40

Prin urmare, instanța de trimitere se îndoiește că obligația de recunoaștere în statul membru gazdă a efectelor măsurilor de reorganizare adoptate în statul membru de origine, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, poate fi compatibilă cu principiul protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 47 din cartă, cu interzicerea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie prevăzută la articolul 21 alineatul (2) din aceasta, precum și cu principiul securității juridice, atunci când asemenea măsuri nu au fost publicate în condițiile impuse la articolul 6 alineatele (1)-(4) din această directivă.

41

În al treilea rând, instanța de trimitere arată că Novo Banco a răspuns pe fond la cererea de rambursare care i‑a fost adresată de C.F.O., subliniind că „banca a acționat cu deplină transparență”. În consecință, C.F.O. ar fi introdus acțiunea în justiție apreciind, cu deplină încredere, că Novo Banco, în calitate de instituție bancară controlată de o autoritate publică ce acționează în temeiul dreptului Uniunii, a preluat toate obligațiile și răspunderile BES Spania în legătură cu acest contract.

42

Prin urmare, această instanță solicită să se stabilească dacă, într‑o situație în care un consumator care are reședința în statul membru gazdă și‑a putut întemeia încrederea legitimă pe comportamentul băncii‑punte, controlată de o autoritate publică a statului membru de origine, obligația de recunoaștere a efectelor măsurilor de reorganizare, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, este conformă cu articolul 47 din cartă, precum și cu principiul securității juridice.

43

În sfârșit, în al patrulea rând, instanța de trimitere ridică problema legalității, în temeiul dreptului Uniunii, în special al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, a „fragmentării” raportului contractual care rezultă din măsurile de reorganizare în discuție în litigiul principal. Astfel, potrivit acestei instanțe, în timp ce consumatorul vizat este ținut de obligațiile sale față de Novo Banco, achitând acesteia din urmă ratele lunare ale împrumutului ipotecar încheiat inițial cu BES Spania, Novo Banco ar fi liberată de obligația de a rambursa sumele care au fost încasate de BES Spania în temeiul așa‑numitei clauze‑„prag” vizate, ceea ce ar conduce la suportarea de către acest consumator a consecințelor pecuniare ale unei clauze abuzive, întrucât nu ar putea, în orice caz, să recupereze sumele respective de la BES ținând seama de situația de insolvență a acesteia din urmă.

44

În acest context, instanța de trimitere consideră că nu este normal faptul că drepturile consumatorilor nu prevalează asupra stabilității sistemului financiar. În această privință, ea arată că, în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980), Curtea ar fi considerat ca fiind contrară articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 o jurisprudență a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) care limita efectele restitutorii ale anulării unor clauze‑„prag” din contractele încheiate de un profesionist cu un consumator pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar spaniol, care traversa atunci o criză gravă.

45

Pe de altă parte, instanța de trimitere consideră că recunoașterea efectelor măsurilor de reorganizare care în practică nu permite consumatorului vizat să beneficieze de dreptul de restituire a sumelor plătite ca urmare a aplicării unei clauze abuzive, în condițiile în care, în același timp, acest consumator rămâne obligat să achite integral ratele lunare ale împrumutului ipotecar pe care l‑a contractat, ar putea constitui o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al consumatorului menționat, contrară articolului 17 din cartă.

46

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

47

J.M.F.T. și M.H.D.S. au deschis un cont de titluri de valoare și au încheiat un contract de gestionare a portofoliilor de investiții cu BES Spania.

48

La 3 octombrie 2007, aceștia au încheiat cu BES Spania un contract financiar atipic (denumit în continuare „CFA”), care era un produs financiar complex cu risc ridicat, cu o rată variabilă a dobânzii indexată în funcție de evoluția acțiunilor altor instituții de credit. CFA a ajuns la scadență la 11 octombrie 2014, dată la care a fost reziliat și lichidat în pierdere de Novo Banco, care între timp succedase BES Spania.

49

J.M.F.T. și M.H.D.S. au încheiat de asemenea cu BES Spania, la 28 aprilie 2008, un contract privind un produs financiar structurat care a ajuns la scadență la 28 aprilie 2013 și a fost lichidat în pierdere de BES Spania.

50

În luna august 2014, J.M.F.T. a primit mai multe comunicări din partea Novo Banco în care se menționa, în urma deciziilor adoptate de Banco de Portugal cu privire la BES, continuitatea relațiilor bancare dintre clienții BES Spania și noua entitate, și anume Novo Banco, precum și extrasul situației financiare a CFA.

51

La 17 aprilie 2017, J.M.F.T. și M.H.D.S. au introdus o acțiune împotriva Novo Banco în care au solicitat, cu titlu principal, anularea celor două contracte financiare pentru eroare în consimțământ, ca urmare a informațiilor defectuoase care le fuseseră furnizate de BES Spania, precum și restituirea sumelor primite de fiecare parte, majorate cu dobânzi începând de la data fiecărei plăți. Cu titlu subsidiar, J.M.F.T. și M.H.D.S. au solicitat ca Novo Banco să fie obligată să îi despăgubească pentru pierderile suferite prin achiziționarea celor două produse financiare vizate, majorate cu dobânzi calculate la rata dobânzii legale începând de la notificarea acestei acțiuni.

52

Novo Banco a invocat inadmisibilitatea acțiunii menționate pentru motivul că nu avea calitate procesuală pasivă, din moment ce creanța care ar fi putut lua naștere în favoarea J.M.F.T. și a M.H.D.S., constând fie în restituirea sumelor plătite de aceștia din urmă pentru produsele financiare ca urmare a nulității posibile a contractelor vizate, fie în despăgubirea pentru pierderile suferite pentru motivul că clienții nu ar fi fost informați cu privire la riscurile instrumentelor financiare în discuție în litigiul principal, nu fusese transferată către Novo Banco prin măsurile de reorganizare luate de Banco de Portugal în privința BES.

53

Acțiunea a fost admisă în primă instanță.

54

Audiencia Provincial (Curtea Provincială) a admis apelul formulat de Novo Banco, în măsura în care privea contractul încheiat la 28 aprilie 2008, pentru motivul că acest contract fusese lichidat de BES Spania la 28 aprilie 2013, respectiv înainte de crearea Novo Banco în cadrul punerii în aplicare a măsurilor de reorganizare a BES. Potrivit acestei instanțe, operațiunea în cauză își epuizase, așadar, efectele anterior acestor măsuri, astfel încât nicio obligație sau răspundere care decurge din acest contract nu fusese transferată băncii‑punte.

55

În schimb, Audiencia Provincial (Curtea Provincială) a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță în măsura în care privea CFA, gestionat de Novo Banco, iar ulterior lichidat de aceasta din urmă în luna octombrie 2014. Această instanță a arătat de asemenea că decizia din luna august 2014 nu excludea din transfer un produs structurat precum CFA, ci instrumentele de datorie emise de instituțiile BES.

56

Sesizată cu recursuri împotriva acestei hotărâri, printre care cel al Novo Banco, susținută de Banco de Portugal și de Fundo de Resolução, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ridică problema legalității obligației de recunoaștere în statul membru gazdă a efectelor măsurilor de reorganizare luate în statul membru de origine, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, în raport cu dispozițiile și cu principiile dreptului Uniunii menționate în decizia de trimitere în cauza C‑498/22, cu excepția Directivei 93/13, și pe baza unor motive în esență similare cu cele rezumate la punctele 37-42 din prezenta hotărâre, care se referă la această decizie de trimitere.

57

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

58

La 17 noiembrie 2014, Proyectos, Obras y Servicios de Badajoz SL (denumită în continuare „POSB”) a cumpărat de pe piața secundară o obligațiune prioritară denumită „Senior Bond NB 6,875 % maturity July 2016”, cu scadența la 15 iulie 2016, în cuantum de 100000 de euro.

59

Obligațiunea menționată fusese emisă de BES, însă, la momentul cumpărării sale de către POSB prin intermediul unei societăți de investiții terțe, acest instrument de datorie nesubordonată făcea parte din patrimoniul Novo Banco, căreia îi fusese transferat în temeiul deciziei din luna august 2014.

60

În luna iulie 2015, Novo Banco a plătit POSB un venit aferent randamentelor obligatare corespunzătoare perioadei 2014/2015.

61

Atunci când obligațiunea menționată a ajuns la scadență, Novo Banco nici nu a achitat randamentele obligatare aferente perioadei 2015/2016, nici nu a restituit POSB valoarea nominală a acesteia.

62

În răspunsul la reclamația acesteia din urmă, Novo Banco a arătat că refuzul său de a plăti se întemeia pe deciziile din 29 decembrie 2015 prin care a „retransferat” elementele de pasiv legate de aceeași obligațiune de la Novo Banco către BES. Astfel, aceste decizii prevedeau printre altele „retransferul” unor obligațiuni nesubordonate de la Novo Banco la BES, printre care drepturile și răspunderile care decurg din instrumentele de datorie nesubordonate enumerate în anexa 2B la deciziile menționate, instrumente printre care figurau „Senior Bond NB 6,875 % maturity July 2016”.

63

La 25 iunie 2017, POSB a introdus o acțiune împotriva Novo Banco având ca obiect plata randamentelor acestei obligațiuni corespunzătoare anuității 2015/2016 și restituirea sumei corespunzătoare valorii nominale a obligațiunii.

64

Novo Banco a invocat inadmisibilitatea acestei acțiuni pentru motivul că nu avea calitate procesuală pasivă din moment ce elementele de pasiv legate de obligațiunea menționată fuseseră „retransferate” către BES.

65

Atât instanța de prim grad de jurisdicție, cât și, în apel, Audiencia Provincial (Curtea Provincială) au respins excepția invocată de Novo Banco și au admis acțiunea.

66

Sesizată cu un recurs introdus de Novo Banco, susținut de Banco de Portugal și de Fundo de Resolução, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ridică, în primul rând, problema legalității obligației de recunoaștere în statul membru gazdă a efectelor măsurilor de reorganizare luate în statul membru de origine, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, în raport cu articolul 47 din cartă, cu principiile securității juridice și egalității, precum și cu cel al interzicerii oricărei discriminări pe motiv de cetățenie prevăzut la articolul 21 alineatul (2) din cartă, pe baza unor motive în esență analoge cu cele rezumate la punctele 37-40 din prezenta hotărâre care se raportează la decizia de trimitere în cauza C‑498/22.

67

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că deținerea unui titlu de creanță nesubordonat conferă POSB protecția dreptului fundamental de proprietate recunoscut la articolul 17 din cartă. Or, potrivit acestei instanțe, „retransferul” către BES al răspunderilor și al obligațiilor legate de acest titlu de creanță determină în practică o lipsire de dreptul său de proprietate, dat fiind că BES este o bancă insolvabilă, lipsită de activele sale.

68

Este adevărat că instanța de trimitere arată că este pe deplin conștientă de faptul că dreptul fundamental recunoscut la articolul 17 din cartă nu este un drept absolut și că titularul unui asemenea drept poate fi lipsit de bunurile sale pentru cauză de utilitate publică în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și în schimbul, în timp util, al unei despăgubiri juste pentru lipsirea sa de bunuri.

69

Instanța de trimitere arată că unul dintre aceste cazuri este cel al acționarilor și al creditorilor în cazul unor măsuri de rezoluție luate în privința unei bănci neviabile. Cu toate acestea, ea arată că POSB nu este nici acționar, nici creditor al BES, ci a devenit, la momentul achiziționării titlului de creanță nesubordonat, creditoare a unei bănci capitalizate și solvabile, și anume Novo Banco.

70

Prin urmare, instanța de trimitere consideră că lipsirea de bunuri a POSB fără o despăgubire justă în timp util, pe baza competențelor de „retransfer” acordate Banco de Portugal printr‑o decizie a aceleiași autorități care nu a făcut obiectul publicității impuse de Directiva 2001/24, poate constitui o încălcare a principiului securității juridice și o ingerință disproporționată în dreptul fundamental de proprietate consacrat la articolul 17 din cartă.

71

În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

72

Conform articolului 54 din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții a decis, printr‑o decizie din 27 septembrie 2022, conexarea cauzelor C‑498/22-C‑500/22 pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

73

Prin intermediul primei întrebări formulate în cauzele C‑498/22-C‑500/22, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) și articolul 6 din Directiva 2001/24, citite în lumina articolului 21 alineatul (2) și a articolului 47 primul paragraf din cartă, precum și a principiului securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun, în lipsa publicării prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, recunoașterii de către o instanță a unui alt stat membru decât statul membru de origine a efectelor unei măsuri de reorganizare adoptate, anterior sesizării acestei instanțe, în privința unei instituții de credit și care a transmis parțial obligațiile și răspunderile acesteia din urmă unei bănci‑punte.

74

După cum arată instanța de trimitere, este cert că decizia din luna august 2014 și cea din 29 decembrie 2015, adoptate de Banco de Portugal în privința BES și prin care o parte din elementele de activ și din elementele de pasiv ale acestei instituții de credit a fost transferată băncii‑punte, și anume Novo Banco, constituie măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24.

75

Această directivă se întemeiază, astfel cum reiese în special din considerentele (4) și (16) ale acesteia, pe principiile unității și universalității și stabilește ca principiu recunoașterea reciprocă a măsurilor de reorganizare, precum și a efectelor acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Banco de Portugal și alții, C‑504/19, EU:C:2021:335, punctul 33), fără a urmări armonizarea legislațiilor naționale în această materie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2022, Banka Slovenije,C‑45/21, EU:C:2022:670, punctul 121 și jurisprudența citată).

76

Astfel, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, măsurile de reorganizare se aplică în principiu în conformitate cu legea statului membru de origine. Pe de altă parte, din al doilea paragraf al acestei dispoziții rezultă că asemenea măsuri produc efecte, în conformitate cu legislația statului membru respectiv, în întreaga Uniune, fără alte formalități, inclusiv față de terții din alte state membre, chiar dacă normele statului membru gazdă care le sunt aplicabile nu prevăd asemenea măsuri sau supun punerea lor în aplicare unor condiții care nu sunt îndeplinite. Pe de altă parte, în conformitate cu al treilea paragraf al dispoziției menționate, măsurile de reorganizare produc efecte în întreaga Uniune din momentul în care produc efecte în statul membru în care au fost luate.

77

Astfel, aceste dispoziții prevăd că în principiu legea statului membru de deschidere a procedurii (lex concursus) reglementează măsurile de reorganizare a instituțiilor de credit, precum și efectele acestora, sub rezerva unor excepții care necesită să se aducă, în anumite cazuri expres prevăzute de Directiva 2001/24, o atenuare indispensabilă principiului aplicării legii statului membru de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Banco de Portugal și alții, C‑504/19, EU:C:2021:335, punctele 34 și 35, precum și jurisprudența citată).

78

În ceea ce privește publicarea unor asemenea măsuri de reorganizare, este necesar să se arate mai întâi că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/24, în cazul în care punerea în aplicare a măsurilor de reorganizare, decise în temeiul articolului 3 alineatele (1) și (2) din această directivă, poate afecta drepturile terților în statul membru gazdă și este posibilă o cale de atac în statul membru de origine împotriva deciziei prin care se impun aceste măsuri, autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine, administratorul sau orice altă persoană abilitată să facă acest lucru în statul membru respectiv publică un extras din decizie în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și în două ziare de circulație națională din fiecare stat membru gazdă, în special cu scopul de a facilita exercitarea dreptului la calea de atac în timp util.

79

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/24 subordonează, așadar, obligația de publicare a măsurilor de reorganizare îndeplinirii a două condiții cumulative. Pe de o parte, aceste măsuri trebuie să fie susceptibile să afecteze drepturile terților în statul membru gazdă și, pe de altă parte, trebuie să existe o cale de atac în statul membru de origine împotriva deciziei prin care se impun măsurile menționate.

80

După cum tinde să considere instanța de trimitere, aceste condiții par îndeplinite în ceea ce privește măsurile de reorganizare în discuție în cauzele principale. Astfel, pe de o parte, așa cum confirmă guvernul portughez în observațiile sale scrise și în conformitate cu dispozițiile RGICSF, o decizie a Banco de Portugal de adoptare a unor asemenea măsuri poate face în Portugalia obiectul unei căi de atac în condițiile prevăzute de legislația privind contenciosul administrativ. Pe de altă parte, particularii din cauzele principale, care au toți reședința sau sunt stabiliți în statul membru gazdă și sunt clienți ai instituției de credit care a făcut obiectul acestor măsuri, sunt susceptibili să fie afectați de acestea.

81

Prin urmare, nu este necesar, în cadrul prezentelor trimiteri preliminare, să se examineze validitatea unor asemenea condiții în raport cu articolul 47 din cartă.

82

În continuare, conform articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2001/24, revine autorităților competente ale statului membru de origine sarcina de a publica extrasul, obiectul și baza legală a deciziei adoptate, termenele de exercitare a căilor de atac, indicând cu precizie și claritate data expirării acestor termene și adresa completă a autorităților sau a instanței competente să judece calea de atac.

83

În măsura în care obligația autorităților competente ale statului membru de origine de a publica printre altele mențiuni referitoare la termenele de exercitare a căilor de atac nu poate în mod logic să privească decât căile de atac care pot fi introduse în acest stat membru, este necesar să se considere că obiectul articolului 6 alineatele (1)-(4) din Directiva 2001/24 este de a reglementa informarea creditorilor instituției de credit vizate pentru a le permite să își exercite în statul membru de origine dreptul la o cale de atac împotriva deciziilor prin care se impun măsuri de reorganizare a acestei instituții, cu respectarea principiului egalității de tratament între acești creditori, astfel cum se amintește principiul respectiv în considerentul (12) al acestei directive.

84

În sfârșit, trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (5) din Directiva 2001/24, măsurile de reorganizare se aplică indiferent de măsurile privind publicarea prevăzute la alineatele (1)-(3) și își produc toate efectele față de creditori, cu excepția cazului în care autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sau legislația acelui stat care reglementează aceste măsuri prevăd altfel.

85

Rezultă că nepublicarea măsurilor de reorganizare adoptate în statul membru de origine, potrivit normelor și modalităților prevăzute la articolul 6 alineatele (1)-(4) din Directiva 2001/24, nu are ca efect repunerea în discuție a principiilor unității și universalității, precum și recunoașterii reciproce a efectelor acestor măsuri în statul membru gazdă, astfel cum au fost amintite aceste principii la punctele 75 și 76 din prezenta hotărâre. O asemenea nepublicare nu poate determina, așadar, nici invalidarea acestor măsuri, nici inopozabilitatea efectelor lor în statul membru gazdă.

86

Cu toate acestea, trebuie să se constate că Directiva 2001/24 se limitează să excludă posibilitatea ca nepublicarea măsurilor de reorganizare să fie sancționată prin invalidarea lor sau prin inopozabilitatea efectelor lor în statul membru gazdă, fără să prevadă sau, cu atât mai puțin, să armonizeze alte tipuri de sancțiuni. În consecință, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Aceste modalități nu trebuie să fie însă mai puțin favorabile decât căile similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Rudigier,C‑518/17, EU:C:2018:757, punctul 61 și jurisprudența citată).

87

Trebuie amintit de asemenea că statele membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, au obligația să asigure respectarea dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective [Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer),C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 43].

88

Astfel cum se precizează la punctul 83 din prezenta hotărâre, obiectivul publicării prevăzute la articolul 6 din Directiva 2001/24 este de a asigura în statul membru de origine protecția dreptului la o cale de atac al persoanelor interesate împotriva deciziilor prin care se impun măsuri de reorganizare a unei instituții de credit, printre care în special cel al creditorilor acestei instituții stabiliți în statul membru gazdă.

89

Rezultă că, în cazul în care măsurile de reorganizare nu au fost publicate în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 6 din Directiva 2001/24, dreptul statului membru de origine trebuie să permită persoanelor ale căror drepturi garantate de dreptul Uniunii sunt afectate de asemenea măsuri și care sunt stabilite sau care au reședința în statul membru gazdă să introducă o cale de atac împotriva acestor măsuri într‑un termen rezonabil începând din momentul în care li s‑au notificat măsurile respective, au luat cunoștință de acestea sau ar fi trebuit în mod rezonabil să aibă cunoștință de acestea.

90

În această privință, Curtea a recunoscut compatibilitatea cu principiul efectivității a stabilirii unor termene rezonabile de exercitare a căilor de atac, sub sancțiunea decăderii, în interesul securității juridice, care protejează în același timp persoana interesată și administrația vizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier,C‑445/06, EU:C:2009:178, punctul 32 și jurisprudența citată). Curtea a statuat de asemenea că nu se poate considera ca fiind de o dificultate excesivă faptul de a impune termene de exercitare a căilor de atac care nu încep să curgă decât de la data la care persoana vizată a luat cunoștință de măsurile care îi cauzează un prejudiciu sau cel puțin ar fi trebuit să ia cunoștință de acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Flausch și alții, C‑280/18, EU:C:2019:928, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

91

Astfel, instanța de trimitere trebuie să țină seama în special, pe de o parte și independent de împrejurarea că, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 77 și 86 din concluzii, dispozițiile Directivei 2014/59 nu sunt aplicabile litigiilor principale, de informațiile publicate de autoritățile portugheze în temeiul articolului 83 alineatul (4) din această directivă, precum și de cele comunicate de BES și/sau de Novo Banco pentru a determina momentul de la care clienții din litigiile principale au luat sau ar fi trebuit să ia cunoștință de deciziile Banco de Portugal. Pe de altă parte, instanța de trimitere va trebui să ia în considerare observațiile guvernului portughez, confirmate eventual de jurisprudența instanțelor statului membru de origine, potrivit cărora dreptul procedural al acestui stat membru garantează că, în lipsa publicării unui act administrativ, precum o decizie a Banco de Portugal privind reorganizarea unei instituții de credit, acest act poate face obiectul unei căi de atac din momentul în care persoanele vătămate au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de actul menționat sau de punerea sa în aplicare, în funcție de evenimentul care are loc mai întâi.

92

Pe de altă parte, articolul 47 primul paragraf din cartă nu se opune impunerii unor termene rezonabile de exercitare a căilor de atac în vederea contestării unei decizii a unei autorități naționale care pune în aplicare dreptul Uniunii și care poate încălca unul dintre drepturile pe care acesta îl conferă particularilor.

93

În plus, nici acest articol 47, nici principiul efectivității nu impune ca respectiva cale de atac prevăzută de dreptul statului membru de origine împotriva unei decizii prin care o autoritate națională adoptă o măsură de reorganizare să aibă un efect suspensiv în temeiul căruia efectele acestei decizii ar fi suspendate de drept până la soluționarea unei asemenea căi de atac.

94

În ceea ce privește, în continuare, principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie, garantat la articolul 21 alineatul (2) din cartă, nici nu s‑a susținut, nici nu s‑a demonstrat că recunoașterea efectelor măsurilor de reorganizare în statul membru gazdă, astfel cum se impune în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, s‑ar aplica în mod diferit în funcție de cetățenia justițiabilului.

95

În sfârșit, în ceea ce privește principiul securității juridice, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acest principiu impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi. În special, principiul menționat impune ca o reglementare să permită celor interesați să cunoască în mod exact întinderea obligațiilor care le sunt impuse de aceasta și ca ei să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Banco de Portugal și alții, C‑504/19, EU:C:2021:335, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

96

În speță, pe de o parte, potrivit dispozițiilor Directivei 2001/24, statul membru gazdă trebuie să asigure, fără alte formalități, recunoașterea pe teritoriul său a efectelor măsurilor de reorganizare adoptate în statul membru de origine, în pofida împrejurării că acestea nu au făcut obiectul publicării prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din această directivă. Pe de altă parte, trebuie să se constate că, la momentul în care clienții Novo Banco au introdus acțiunile lor respective la instanțele spaniole în cursul anului 2017, măsurile de reorganizare făcuseră obiectul diferitelor măsuri de publicitate care au fost dispuse atât de autoritățile portugheze, cât și de autoritățile spaniole. Rezultă că, sub rezerva verificării a cărei efectuare va reveni instanței de trimitere, clienții Novo Banco dispuneau la momentul introducerii acțiunilor lor respective de toate elementele necesare pentru a lua, în deplină cunoștință de cauză, o decizie cu privire la introducerea acestor acțiuni, precum și pentru a identifica cu certitudine entitatea împotriva căreia trebuiau să fie îndreptate.

97

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la primele întrebări că articolul 3 alineatul (2) și articolul 6 din Directiva 2001/24, citite în lumina articolului 21 alineatul (2) și a articolului 47 primul paragraf din cartă, precum și a principiului securității juridice, trebuie interpretate în sensul că nu se opun, în lipsa publicării prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, recunoașterii de către o instanță a unui alt stat membru decât statul membru de origine a efectelor unei măsuri de reorganizare adoptate, anterior sesizării acestei instanțe, în privința unei instituții de credit și care a transmis parțial obligațiile și răspunderile acesteia din urmă unei bănci‑punte.

98

Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate în cauzele C‑498/22 și C‑499/22, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, citit în lumina articolului 47 primul paragraf din cartă, precum și a principiului securității juridice, trebuie interpretat în sensul că se opune recunoașterii în statul membru gazdă a efectelor unei măsuri de reorganizare luate în statul membru de origine în privința unei instituții de credit și care a transmis în parte obligațiile și răspunderile acesteia din urmă unei bănci‑punte, controlată de o autoritate publică ce aplică dreptul Uniunii, atunci când clienții acestei bănci‑punte pretind că și‑au plasat încrederea legitimă în faptul că banca‑punte menționată, ținând seama de comportamentul său ulterior, își asumase de asemenea pasivul corespunzător tuturor obligațiilor și răspunderilor acestei instituții de credit față de clienții respectivi.

99

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că această întrebare se întemeiază pe premisa potrivit căreia clienții unei bănci‑punte precum Novo Banco, al cărei capital a fost deținut temporar de o autoritate publică a unui stat membru în vederea eventualei sale privatizări, sunt autorizați să se prevaleze de principiul protecției încrederii legitime în privința acestei bănci‑punte.

100

Potrivit jurisprudenței Curții, principiul protecției încrederii legitime se înscrie printre principiile fundamentale ale Uniunii (Hotărârea din 26 iulie 2017, Europa Way și Persidera, C‑560/15, EU:C:2017:593, punctul 79, precum și jurisprudența citată), trebuind să fie respectat de instituțiile Uniunii, dar și de statele membre atunci când adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, în special în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Europa Way și Persidera, C‑560/15, EU:C:2017:593, punctul 79, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Avicarvil Farms,C‑443/21, EU:C:2022:899, punctul 38 și jurisprudența citată).

101

Dreptul de a se prevala de acest principiu aparține oricărui justițiabil pe care o autoritate administrativă l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (Hotărârea din 9 iulie 2015, Salomie și Oltean, C‑183/14, EU:C:2015:454, punctul 44, precum și Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Air Berlin,C‑165/20, EU:C:2022:42, punctul 51 și jurisprudența citată).

102

În schimb, Curtea a refuzat să admită posibilitatea invocării acestui principiu în privința unui operator de drept privat pentru a valorifica un drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente intrărilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2018, Kreuzmayr,C‑628/16, EU:C:2018:84, punctul 47) sau în cadrul unui litigiu desfășurat exclusiv între autorități administrative naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 martie 2022, Smetna palata na Republika Bulgaria,C‑195/21, EU:C:2022:239, punctul 65 și jurisprudența citată), astfel încât, în dreptul Uniunii, dreptul unui justițiabil de a se prevala de principiul menționat nu se extinde decât în privința asigurărilor precise care i‑ar fi fost furnizate de o autoritate publică.

103

În speță, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 98 din concluzii, a considera o bancă‑punte precum Novo Banco ca fiind o autoritate administrativă care pune în aplicare dreptul Uniunii, deși a fost înființată sub forma unei instituții de credit de drept privat, lipsită de orice putere care iese din sfera dreptului comun în vederea îndeplinirii unei misiuni de serviciu public, ar echivala cu a exceda cazurile în care principiul protecției încrederii legitime poate fi invocat de justițiabil. Împrejurarea că capitalul social al acestei instituții de credit a fost controlat temporar de o autoritate publică precum Fundo de Resolução în vederea privatizării sale nu poate modifica această constatare. Astfel, această simplă împrejurare nu transformă o instituție de credit care operează pe piața concurențială a serviciilor bancare și financiare într‑o autoritate administrativă națională.

104

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare adresată în cauzele C‑498/22 și C‑499/22 că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, citit în lumina articolului 47 primul paragraf din cartă și a principiului securității juridice, trebuie interpretat în sensul că particularii nu se pot prevala de principiul protecției încrederii legitime în privința unei bănci‑punte, organism de drept privat lipsit de orice prerogativă care iese din sfera dreptului comun, creat în cadrul măsurilor de reorganizare a unei instituții de credit ai cărei clienți erau inițial în scopul angajării răspunderii acestei bănci‑punte în temeiul obligațiilor precontractuale și contractuale legate de contractele încheiate anterior cu această instituție de credit. Simpla împrejurare că instituția de credit menționată a fost controlată temporar de o autoritate publică în vederea privatizării sale nu poate face din aceeași instituție de credit, care operează pe piața concurențială a serviciilor bancare și financiare, o autoritate administrativă națională.

105

Prin intermediul celei de a treia întrebări formulate în cauzele C‑498/22 și C‑499/22, precum și al celei de a doua întrebări formulate în cauza C‑500/22, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 din cartă și principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun recunoașterii în statul membru gazdă a efectelor măsurilor de reorganizare adoptate în statul membru de origine în temeiul Directivei 2001/24 care prevăd crearea unei bănci‑punte și menținerea în pasivul băncii care a făcut obiectul acestor măsuri a obligației de a achita sumele datorate în temeiul unei răspunderi precontractuale sau contractuale. În plus, în cauzele C‑498/22 și C‑499/22, instanța de trimitere ridică problema compatibilității unei asemenea recunoașteri cu articolul 38 din cartă, precum și, în cauza C‑498/22, cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13.

106

Cu titlu introductiv, este necesar să se respingă argumentația, invocată în special de Novo Banco, întemeiată pe inadmisibilitatea celei de a treia întrebări prezentate în cauza C‑499/22 pentru motivul că această întrebare nu ar privi decât principiul enunțat la articolul 38 din cartă, întrucât nicio dispoziție de drept derivat în materie de protecție a consumatorilor, inclusiv Directiva 93/13, nu ar fi aplicabilă în speță. Astfel, pe de o parte, recunoașterea în statul membru gazdă a efectelor unei măsuri de reorganizare a unei instituții de credit adoptate în statul membru de origine, care transpune obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Prin urmare, aceasta este aplicabilă litigiului principal în cauza C‑499/22 și trebuie să se ofere un răspuns pe fond la întrebarea menționată. Pe de altă parte și în orice caz, din însuși modul de redactare a acestei din urmă întrebări reiese că instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe nu numai cu privire la respectarea principiului enunțat la articolul 38 din cartă, ci și cu privire la respectarea dreptului de proprietate, astfel cum este garantat la articolul 17 din cartă.

107

Prin urmare, este necesar să se examineze succesiv dacă articolul 17 din cartă, principiul securității juridice, articolul 38 din cartă și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun recunoașterii efectelor măsurilor de reorganizare adoptate în statul membru de origine în temeiul Directivei 2001/24 care prevăd crearea unei bănci‑punte și menținerea în pasivul băncii care a făcut obiectul acestor măsuri a obligației de a achita sumele datorate în temeiul unei răspunderi precontractuale sau contractuale.

108

În conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din cartă, orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal și nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. În ceea ce privește folosința bunurilor, aceasta poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, pot fi impuse restrângeri exercițiului drepturilor și libertăților consacrate de aceasta, precum dreptul de proprietate, în măsura în care aceste restrângeri sunt prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și libertăți și, prin respectarea principiului proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

109

În ceea ce privește, în primul rând, protecția conferită de articolul 17 din cartă, potrivit unei jurisprudențe constante, această protecție se aplică unor drepturi care au o valoare patrimonială din care rezultă, având în vedere ordinea juridică respectivă, o poziție juridică stabilită care permite o exercitare autonomă a acestor drepturi de către și în beneficiul titularului lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2022, HOLD Alapkezelő,C‑352/20, EU:C:2022:606, punctul 72 și jurisprudența citată). Astfel, Curtea a admis că acțiunile sau obligațiunile negociabile pe piețele de capitaluri constituie asemenea drepturi care pot beneficia de protecția garantată la articolul 17 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctele 40 și 43).

110

Prin urmare, este necesar să se verifice dacă situația în discuție în fiecare dintre cauzele principale privește un drept care are o valoare patrimonială din care rezultă o poziție juridică stabilită care permite o exercitare autonomă a acestor drepturi de către și în beneficiul titularului lor.

111

În ceea ce privește, mai întâi, obligațiunea prioritară dobândită de POSB pe piața secundară de capitaluri, care este în discuție în litigiul principal în cauza C‑500/22, nu există nicio îndoială, având în vedere jurisprudența menționată la punctul 109 din prezenta hotărâre, că o asemenea obligațiune prioritară, în special în măsura în care implică în principiu plata unor randamente obligatare anuale și, la termen, restituirea valorii sale nominale, are o valoare patrimonială și conferă titularului său o poziție juridică stabilită care permite o exercitare autonomă a drepturilor care rezultă din aceasta.

112

În continuare, în ceea ce privește creanța în discuție în litigiul principal în cauza C‑498/22, reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Paris la 20 martie 1952, că noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunuri actuale”, cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora persoana interesată poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Atunci când interesul patrimonial vizat are natura unei creanțe, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât atunci când are un temei juridic suficient, în special atunci când este confirmat de o jurisprudență consacrată (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 28 septembrie 2004, Kopecký împotriva Slovaciei, CE:ECHR:2004:0928JUD004491298, § 35 și 52, precum și Curtea EDO, 20 martie 2018, Radomilja și alții împotriva Croației, CE:ECHR:2018:0320JUD003768510, § 142).

113

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 111 din concluzii, creanța în discuție în litigiul principal în cauza C‑498/22 este legată de obligația de principiu a unei instituții de credit de a restitui dobânzile percepute în temeiul unei clauze‑„prag”, declarată abuzivă, care figurează într‑un contract de credit ipotecar încheiat cu un consumator, fără a putea limita restituirea acestor dobânzi la perioada ulterioară constatării caracterului abuziv al acestei clauze, în conformitate cu jurisprudența Curții referitoare la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 61 și 62, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctele 57 și 58]. Rezultă că deținătorul acestei creanțe ar putea cel puțin să pretindă că are o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, astfel încât poate beneficia de protecția garantată de articolul 17 alineatul (1) din cartă.

114

În sfârșit, în ceea ce privește creanța în discuție în litigiul principal în cauza C‑499/22, și anume cea legată de caracterul defectuos al informației precontractuale privind riscurile pe care le implica instrumentul financiar subscris de J.M.F.T. și de M.H.D.S. la BES, în măsura în care caracterul suficient al informării precontractuale trebuie să facă obiectul unei evaluări judiciare în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe atât în ceea ce privește materialitatea sa, cât și întinderea sa, va reveni instanței de trimitere sarcina de a examina dacă această creanță îndeplinește condițiile prevăzute la punctul 110 din prezenta hotărâre și în special dacă jurisprudența națională care instituie în privința unei instituții de credit o obligație de informare precontractuală este suficient de constantă pentru ca persoana care invocă încălcarea unei asemenea obligații să poată avea o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al creanței menționate.

115

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă, referitor la aceste creanțe, recunoașterea în statul membru gazdă a efectelor măsurilor de reorganizare adoptate în privința BES, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, determină o lipsire de bunuri, în sensul articolului 17 alineatul (1) a doua teză din cartă, sau este echivalentă cu o reglementare privind folosința bunurilor, în sensul articolului 17 alineatul (1) a treia teză din cartă, Curtea a statuat că adoptarea de către statul membru de origine a acestor măsuri de reorganizare, care prevăd printre altele transferul de elemente de activ de la o instituție de credit la o bancă‑punte, constituie o reglementare a folosinței bunurilor, în sensul acestei din urmă dispoziții, susceptibilă să aducă atingere dreptului de proprietate al creditorilor acestei instituții de credit, precum deținătorii de obligațiuni, ale căror creanțe nu au fost transferate acestei bănci‑punte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctul 50).

116

Împrejurarea că efectele măsurilor de reorganizare au devenit aplicabile în statul membru gazdă, în temeiul obligației de recunoaștere reciprocă a acestor măsuri, astfel cum rezultă această obligație din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/24, nu modifică această analiză, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 117 din concluzii.

117

Rămâne să se verifice dacă, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) a treia teză coroborat cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, efectele în statul membru gazdă ale măsurilor de reorganizare în temeiul cărora creanțele în discuție în litigiul principal sunt afectate pasivului BES Spania sunt prevăzute de lege, respectă substanța dreptului de proprietate și sunt proporționale, înțelegându‑se că respectarea principiului proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie asigurată în raport cu interesul general invocat pentru a justifica asemenea măsuri de reorganizare [a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 mai 2019, Comisia/Ungaria (Drepturi de uzufruct asupra unor terenuri agricole),C‑235/17, EU:C:2019:432, punctele 88 și 89].

118

În speță, mai întâi, limitările drepturilor creditorilor instituției de credit pe care le presupun măsurile de reorganizare vizate, precum și recunoașterea efectelor lor în statul membru gazdă rezultă atât din dispozițiile Directivei 2001/24, cât și din legislația națională de transpunere a acestei directive, fie în Portugalia, prin RGICSF, pe baza căruia au fost adoptate aceste măsuri, fie în Spania, prin Legea 6/2005, în temeiul căreia efectele măsurilor menționate au fost recunoscute în acest stat membru. Pe de altă parte, deși este adevărat că, în ceea ce privește creanța în discuție în litigiul principal în cauza C‑500/22, de care BES a fost deposedată în temeiul deciziei din luna august 2014, această creanță a fost din nou transmisă, cu efect retroactiv, pasivului BES în temeiul deciziilor din 29 decembrie 2015, reiese că posibilitatea unei modificări cu efect retroactiv a acelorași măsuri a fost prevăzută în mod specific nu numai de dispozițiile relevante ale RGICSF, ci și de decizia din luna august 2014, fără ca, în conformitate cu jurisprudența, Directiva 2001/24 să împiedice o asemenea modificare de către statul membru de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Banco de Portugal și alții, C‑504/19, EU:C:2021:335, punctul 61, precum și jurisprudența citată). Rezultă că restrângerile drepturilor creditorilor instituției de credit vizate sunt prevăzute de lege, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă

119

În continuare, din moment ce măsurile de reorganizare a instituției de credit vizate, precum și recunoașterea efectelor lor în statul membru gazdă nu constituie o lipsire de bunuri, ci, astfel cum s‑a arătat la punctul 115 din prezenta hotărâre, o reglementare a folosinței bunurilor, acestea nu pot aduce atingere substanței dreptului de proprietate sau însuși conținutului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctul 53).

120

În plus, este necesar să se constate că adoptarea acestor măsuri și recunoașterea efectelor lor în statul membru gazdă, așa cum rezultă din Directiva 2001/24, răspund unor obiective de interes general recunoscute de Uniune, în sensul articolului 17 alineatul (1) a treia teză și al articolului 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, după cum a admis deja Curtea, adoptarea unor asemenea măsuri în sectorul bancar răspunde unui obiectiv de interes general urmărit de Uniune, și anume acela de a asigura stabilitatea sistemului bancar, în special a zonei euro, și de a evita un risc sistemic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 71 și 72, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctul 54 și jurisprudența citată).

121

În sfârșit, în ceea ce privește aspectul dacă restrângerile pe care le presupun măsurile de reorganizare, precum și recunoașterea efectelor lor în statul membru gazdă în ceea ce privește exercitarea drepturilor prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din cartă depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de interes general în discuție în litigiul principal, trebuie amintit, pe de o parte, că, ținând seama de contextul economic special, statele membre dispun de o marjă largă de apreciere atunci când adoptă decizii în materie economică și că sunt cel mai bine plasate pentru a defini măsurile susceptibile să realizeze obiectivul urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

122

În această privință, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 119 din concluzii, măsurile de reorganizare nu au sens decât dacă se efectuează o sortare între elementele de pasiv și elementele de activ ale instituției de credit neviabile, și anume, în speță, BES, pentru a atinge obiectivele de interes general urmărite de aceste măsuri, respectiv garantarea stabilității sistemului bancar și evitarea unui risc sistemic.

123

Pe de altă parte, după cum au arătat în esență guvernele spaniol și portughez în observațiile lor scrise, reiese că aceste măsuri, precum și recunoașterea efectelor lor în statul membru gazdă sunt conforme cu principiul proporționalității, dat fiind că, în temeiul dispozițiilor RGICSF, creditorii ale căror creanțe nu au fost transferate băncii‑punte au dreptul să primească o sumă care nu poate fi mai mică decât cea pe care ar fi primit‑o dacă instituția de credit vizată ar fi intrat în lichidare prin procedura obișnuită de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctul 58).

124

Trebuie însă amintit că creanța în discuție în litigiul principal în cauza C‑500/22 rezultă dintr‑un contract de vânzare care nu este încheiat cu BES, ci cu Novo Banco, având ca obiect o obligațiune care, la data încheierii acestui contract, făcea parte din patrimoniul Novo Banco, în temeiul deciziei din luna august a anului 2014, dat fiind că pasivul legat de această obligațiune nu a fost integrat în pasivul BES decât prin efectul deciziilor din 29 decembrie 2015.

125

Este adevărat că, după cum s‑a amintit la punctul 118 din prezenta hotărâre, Directiva 2001/24 nu se opune ca statul membru de origine să modifice, chiar cu efect retroactiv, regimul legal aplicabil măsurilor de reorganizare.

126

Cu toate acestea, nu rezultă în mod automat că asemenea măsuri de reorganizare retroactive nu pot în niciun caz să încalce dreptul de proprietate, așa cum este garantat la articolul 17 din cartă. Astfel, conform articolului 52 alineatul (1) din cartă și după cum s‑a arătat la punctul 117 din prezenta hotărâre, aceste măsuri de reorganizare trebuie să respecte principiul proporționalității, înțelegându‑se că respectarea acestui principiu trebuie asigurată în raport cu interesul general invocat pentru a le justifica.

127

În speță, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica respectarea acestei din urmă cerințe ținând seama în special, pe de o parte, de faptul că punctul 2 din anexa 2 la decizia din luna august 2014 prevedea în mod expres posibilitatea de a transfera sau de a „retransfera” anumite elemente de activ și de pasiv între Novo Banco și BES și, pe de altă parte, de calitatea de profesionist a creditorului în discuție în cauza C‑500/22.

128

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului securității juridice, ale cărui cerințe sunt amintite la punctul 95 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat că, în conformitate cu articolul 2 a șaptea liniuță din Directiva 2001/24, măsurile de reorganizare sunt cele destinate să mențină sau să restabilească situația financiară a unei instituții de credit și care ar putea afecta drepturile preexistente ale terților, inclusiv măsurile care implică posibilitatea unei reduceri a creanțelor. Aceste măsuri produc efecte, în conformitate cu legislația statului membru în care au fost adoptate, în întreaga Uniune, fără alte formalități, inclusiv față de terții din alte state membre, conform articolului 3 alineatul (2) din această directivă.

129

Din moment ce este cert că decizia din luna august 2014 și cele din 29 decembrie 2015 sunt măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, adoptate în temeiul RGICSF, care au efectuat o sortare între elementele de pasiv și elementele de activ ale instituției de credit neviabile, creditorii din cauzele principale erau în măsură să se aștepte ca anumite răspunderi, precum cea rezultată din caracterul defectuos al informației precontractuale date de BES, în discuție în litigiul principal în cauza C‑499/22, sau anumite riscuri, precum cele care fac obiectul litigiilor principale în cauzele C‑498/22 și C‑500/22, să nu fie transferate băncii‑punte vizate. Reiese de altfel din anexa 2 alineatul 1 litera (b) punctul (v) la decizia din luna august 2014 că rămâneau în patrimoniul BES „orice răspundere sau [orice] risc, în special cele rezultate dintr‑o fraudă sau din încălcarea unor dispoziții sau a unor decizii de reglementare, penale sau administrative”.

130

Cu toate acestea, după cum se arată la punctul 118 din prezenta hotărâre, în temeiul deciziei din luna august 2014, BES a fost deposedată de creanța în discuție în cauza C‑500/22, această creanță nefiind integrată, cu efect retroactiv, în pasivul BES decât în temeiul deciziilor din 29 decembrie 2015, în conformitate cu dispozițiile relevante ale RGICSF.

131

Or, după cum a arătat Curtea, principiul securității juridice se opune aplicării retroactive a unei norme noi, cu excepția cazului în care acest lucru este impus de un scop de interes general, iar încrederea legitimă a persoanelor interesate este respectată în mod corespunzător (Hotărârea din 25 ianuarie 2022, VYSOČINA WIND,C‑181/20, EU:C:2022:51, punctele 49 și 59).

132

În această privință, modificarea retroactivă a identității debitorului creanței în discuție în cauza C‑500/22 poate fi justificată în mod rezonabil de obiectivul de interes general care constă în asigurarea stabilității sistemului bancar și în evitarea unui risc sistemic. Având în vedere elementele menționate la punctul 127 din prezenta hotărâre, nu este exclus ca încrederea legitimă a creditorului în această cauză să fi fost respectată în mod corespunzător, aspect a cărui verificare va fi, în orice caz, de competența instanței de trimitere.

133

În sfârșit, trebuie examinate chestiunile ridicate de instanța de trimitere în cauzele C‑498/22 și C‑499/22, referitoare la compatibilitatea măsurilor de reorganizare vizate și a recunoașterii efectelor lor în statul membru gazdă cu protecția consumatorilor.

134

În ceea ce privește, în primul rând, cauza C‑499/22, este necesar să se arate că aceste chestiuni privesc exclusiv interpretarea articolului 38 din cartă, care prevede că politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Cu toate acestea, instanța de trimitere nu precizează dacă clienții Novo Banco aflați la originea acestei cauze au calitatea de consumatori în temeiul unui act de drept al Uniunii, care ar putea eventual să le confere drepturi.

135

În aceste condiții, a răspunde la această parte a celei de a treia întrebări adresate în cauza C‑499/22 ar echivala cu furnizarea unei opinii consultative cu privire la o întrebare ipotetică, cu încălcarea misiunii încredințate Curții în cadrul cooperării jurisdicționale instituite la articolul 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, Stichting Rookpreventie Jeugd și alții, C‑160/20, EU:C:2022:101, punctul 84, precum și jurisprudența citată).

136

În schimb și în al doilea rând, situația este diferită în ceea ce privește litigiul principal în cauza C‑498/22. Astfel, din motivarea cererii de decizie preliminară rezultă că, în cadrul acestui litigiu, C.F.O. solicită, în calitate de consumator în temeiul Directivei 93/13, restituirea retroactivă a sumelor achitate în mod nejustificat în temeiul clauzei‑„prag”, declarată abuzivă pe cale judecătorească, care figurează în contractul de împrumut ipotecar pe care îl încheiase inițial cu BES Spania și care a fost transferat către Novo Banco în temeiul măsurilor de reorganizare, astfel cum sunt recunoscute în Spania. Mai precis, C.F.O. susține că, având în vedere interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 reținută de Curte în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980), caracterul abuziv al clauzei‑„prag” determină un efect restitutoriu al totalității sumelor pe care le‑a achitat în mod nejustificat în temeiul acestei clauze, pe care Novo Banco ar trebui să le suporte.

137

În această privință, trebuie amintit că imperativul de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în politicile Uniunii, astfel cum rezultă din articolul 38 din cartă, este valabil în special în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Bondora,C‑453/18 și C‑494/18, EU:C:2019:1118, punctul 40).

138

Astfel, ținând seama de natura și de importanța interesului public pe care îl constituie protecția consumatorilor, Directiva 93/13 impune statelor membre să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate între un profesionist și consumatori. În acest scop, revine instanțelor naționale sarcina de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumatorul vizat, cu excepția cazului în care acesta se opune [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 56 și jurisprudența citată].

139

Este necesar să se considere în principiu că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea niciun efect față de consumatorul vizat. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei asemenea clauze trebuie în principiu să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa clauzei respective [Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 61, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 57].

140

În acest context, Curtea a precizat că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate implică în principiu un efect restitutoriu corespunzător în privința sumelor respective, în măsura în care lipsa unui asemenea efect ar fi susceptibilă să compromită efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor care figurează în contractele încheiate cu consumatorii de un profesionist [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 58 și jurisprudența citată].

141

Cu toate acestea, în pofida acestor constatări de principiu, Curtea a recunoscut de asemenea că protecția consumatorului nu prezintă un caracter absolut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 68).

142

În plus, deși Curtea a admis că există un interes general clar să se asigure o protecție puternică și consecventă a investitorilor și a creditorilor pe întreg teritoriul Uniunii, nu se poate considera că acest interes prevalează în toate împrejurările asupra interesului general de a asigura stabilitatea sistemului bancar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Dowling și alții, C‑41/15, EU:C:2016:836, punctul 54, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular),C‑410/20, EU:C:2022:351, punctul 36].

143

Or, după cum se constată la punctul 120 din prezenta hotărâre, adoptarea unor măsuri de reorganizare și recunoașterea efectelor acestora în statul membru gazdă, astfel cum rezultă din Directiva 2001/24, răspund unui obiectiv de interes general urmărit de Uniune, și anume cel de a asigura stabilitatea sistemului bancar, precum și cel de a evita un risc sistemic.

144

În speță, recunoașterea efectelor măsurilor de reorganizare în statul membru gazdă, astfel cum rezultă din Directiva 2001/24, implică menținerea în patrimoniul BES a răspunderii și a riscurilor legate de aplicarea unor dobânzi excedentare pentru perioada de aplicare a contractului de împrumut ipotecar care este anterioară adoptării deciziei din luna august 2014. Or, protecția consumatorului împotriva utilizării unor clauze abuzive în contractele încheiate cu un profesionist, astfel cum rezultă din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, nu poate merge până la a face abstracție de repartizarea răspunderilor patrimoniale între instituția de credit în curs de a intra în dificultate și banca‑punte, astfel cum a fost stabilită această repartizare în măsurile de reorganizare adoptate de statul membru de origine.

145

Astfel, dacă protecția acordată de Directiva 93/13 ar permite fiecărui consumator din statul membru gazdă, creditor al instituției de credit în curs de a intra în dificultate, să contracareze recunoașterea măsurilor prin care statul membru de origine a decis repartizarea răspunderilor patrimoniale între aceasta și banca‑punte, intervenția autorităților publice ale acestui stat membru, a cărei finalitate este de a asigura protecția stabilității sistemului bancar, ar risca să fie lipsită de efect util în toate statele membre în care are sucursale instituția de credit în curs de a intra în dificultate.

146

În această privință, trebuie să se mai precizeze că, ținând seama, pe de o parte, de obiectivul urmărit prin aceste măsuri și totodată de recunoașterea efectelor lor în celelalte state membre, care constă în a evita ca, având în vedere puternica integrare a piețelor bancare în Uniune, intrarea în dificultate a unei instituții de credit să poată conduce, prin ricoșeu, la daune de ordin sistemic care afectează stabilitatea acestor piețe și, mai general, pe cea a pieței interne a Uniunii, precum și, pe de altă parte, de existența în speță a unor măsuri de reorganizare adoptate de autoritatea portugheză competentă în privința BES, prezentele cauze se disting în mod clar de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980).

147

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare formulată în cauzele C‑498/22 și C‑499/22, precum și la a doua întrebare formulată în cauza C‑500/22 că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina articolului 38 din cartă, precum și articolul 17 din cartă și principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că nu se opun în principiu recunoașterii în statul membru gazdă a efectelor măsurilor de reorganizare adoptate în statul membru de origine în temeiul Directivei 2001/24 care prevăd crearea unei bănci‑punte și menținerea în pasivul instituției de credit care a făcut obiectul acestor măsuri a obligației de a achita sumele datorate în temeiul unei răspunderi precontractuale sau contractuale.

148

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: