CELEX:62023CJ0454: Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 27 februarie 2025.#Κ.Α.Μ. împotriva Republicii Cipru.#Cerere de decizie preliminară formulată de Dioikitiko Dikastirio Diethnous Prostasias.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Politica privind azilul – Protecție internațională – Directiva 2011/95/UE – Statutul de refugiat – Articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) – Revocarea sau refuzul acordării statutului de refugiat în caz de pericol pentru siguranța statului membru gazdă – Comportament și fapte anterioare intrării solicitantului pe teritoriul statului membru gazdă – Admisibilitate – Validitate – Articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 78 alineatul (1) TFUE – Convenția privind statutul refugiaților («Convenția de la Geneva»).#Cauza C-454/23.

–

pentru Κ.Α.Μ., de N. Charalambidou, dikigoros;

–

pentru Republica Cipru, de F. Sotiriou și E. Symeonidou, în calitate de agenți;

–

pentru Republica Federală Germania, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru Parlamentul European, de I. Anagnostopoulou și R. van de Westelaken, în calitate de agenți;

–

pentru Consiliul Uniunii Europene, de M. Balta, M. Moore și K. Pleśniak, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de T. Adamopoulos, A. Azéma, F. Blanc, J. Hottiaux și A. Katsimerou, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește, pe de o parte, interpretarea articolului 12 și a articolului 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9), precum și a articolului 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și, pe de altă parte, validitatea acestui articol 14 alineatul (4) litera (a) în raport cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din cartă.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între K.A.M., pe de o parte, și Republica Cipru, reprezentată de Ypiresia Asylou (Serviciul pentru Azil, Cipru), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acest serviciu a cererii sale de acordare a statutului de refugiat pentru motivul că acesta constituia un pericol pentru siguranța acestui stat membru.

3

Articolul 1 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954 și completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), intitulat „Definiția termenului «refugiat»”, are următorul cuprins în secțiunea F:

„Dispozițiile [Convenției de la Geneva] nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă:

4

Articolul 33 din convenție, intitulat „Interdicția de expulzare și returnare”, prevede:

„1.   Niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.

2.   Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.”

5

Considerentele (21), (31) și (37) ale Directivei 2011/95 au următorul cuprins:

[…]

[…]

6

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

7

Capitolul II din directiva menționată, intitulat „Evaluarea cererilor de protecție internațională”, și care cuprinde articolele 4-8 din aceasta, prevede elementele relevante pentru a stabili nevoia de protecție internațională a solicitantului. Capitolul III din aceeași directivă, intitulat „Condiții pentru a fi considerat refugiat” și care cuprinde articolele 9-12 din aceasta, enumeră criteriile referitoare la calitatea de refugiat.

8

Articolul 12 din directiva menționată, intitulat „Excluderea”, prevede la alineatul (2):

„Orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când există motive întemeiate pentru a crede că:

9

Potrivit articolului 13 din această directivă, intitulat „Acordarea statutului de refugiat”:

„Statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III.”

10

Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului de refugiat”, are, la alineatele (4)-(6), următorul cuprins:

„(4)   Statele membre pot revoca statutul acordat unui refugiat de către o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară, pot dispune încetarea sau pot refuza reînnoirea acestuia în cazul în care:

(5)   În situațiile descrise la alineatul (4), statele membre pot decide să nu acorde statutul de refugiat atunci când nu a fost încă luată o decizie.

(6)   Persoanele cărora li se aplică alineatele (4) și (5) au drepturile prevăzute la articolele 3, 4, 16, 22, 31, 32 și 33 din Convenția de la Geneva sau drepturi similare, atât timp cât se află în statele membre.”

11

Articolul 21 din directiva menționată, intitulat „Protecția împotriva returnării”, prevede:

„(1)   Statele membre respectă principiul nereturnării în temeiul obligațiilor internaționale.

(2)   Atunci când aceasta nu le este interzisă în temeiul obligațiilor internaționale menționate la alineatul (1), statele membre pot returna un refugiat, indiferent dacă acesta este recunoscut oficial sau nu, în cazul în care:

(3)   Statele membre pot revoca, înceta sau refuza să înnoiască sau să acorde un permis de ședere unui refugiat care intră în domeniul de aplicare a alineatului (2).”

12

Articolul 24 din Directiva 2011/95, intitulat „Permisul de ședere”, are următorul cuprins la alineatul (1):

„De îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale, statele membre eliberează beneficiarilor statutului de refugiat un permis de ședere care trebuie să fie valabil pentru o perioadă de cel puțin trei ani și să poată fi reînnoit, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel și fără să aducă atingere articolului 21 alineatul (3).”

13

Articolul 5 din Peri Prosfygon Nómos din 2000 (Legea din 2000 privind refugiații) [EE, anexa 6 (I), nr. 3383, 28.1.2000, p. 1], cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Legea privind refugiații”), intitulat „Excluderea solicitantului”, prevede:

„1)   Solicitantul este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat:

[…]

[…]”

14

Articolul 6A din Legea privind refugiații prevede:

„1)   Statutul de refugiat este revocat atunci când șeful [Serviciului pentru Azil]:

[…]

1A)   În cazul în care o cerere este depusă de o persoană care se încadrează în una dintre categoriile menționate la alineatul 1 literele c) și d), șeful [Serviciului pentru Azil] respinge printr‑o decizie cererea de acordare a statutului de refugiat.

2)   În cazul în care, după instrumentarea dosarului prin aplicarea prin analogie a procedurii ordinare de examinare a cererilor prevăzute la articolul 13, șeful [Serviciului pentru Azil] constată că este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute la alineatul 1, acesta revocă calitatea de refugiat a persoanei în cauză prin decizie scrisă și motivată, în care indică motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază această decizie; de asemenea, acesta informează persoana interesată cu privire la dreptul său de a introduce o cale de atac împotriva acestei decizii […]

[…]

5)   Persoanele cărora li se aplică dispozițiile alineatului 1 litera b) sau ale alineatului 1A beneficiază, atât timp cât se află pe teritoriile controlate de guvernul Republicii, de drepturile prevăzute la articolele 3, 4, 16, 22, 31, 32 și 33 din [Convenția de la Geneva].”

15

Potrivit articolului 29 din Legea privind refugiații, intitulat „Expulzarea beneficiarilor de protecție internațională”:

„1)   Directorul [Tmima Archeiou Plithysmou kai Metanastefsis (Serviciul Registrului Populației și al Imigrării)] este competent să decidă expulzarea unei persoane care beneficiază de protecție internațională:

[…]

4)   Este interzis să se adopte un ordin de expulzare împotriva unui refugiat […] către o țară în care viața sau libertatea sa ar fi în pericol sau această persoană ar risca să fie supusă torturii sau unor pedepse ori tratamente degradante sau inumane sau unor persecuții pe motive de sex, religie, naționalitate, apartenență la o anumită comunitate, opinii politice, un conflict armat sau o catastrofă ecologică.

[…]

6)   Persoanele cărora li se aplică dispozițiile alineatului 1 beneficiază, atât timp cât se află pe teritoriile controlate de guvernul Republicii, de drepturile prevăzute la articolele 3, 4, 16, 22, 31, 32 și 33 din [Convenția de la Geneva].”

16

Reclamantul din litigiul principal, K.A.M., resortisant marocan intrat ilegal pe teritoriul Republicii Cipru la 29 decembrie 2018, a depus la 10 ianuarie 2019 o cerere de protecție internațională la Serviciul pentru Azil.

17

La 28 ianuarie 2019, Grafeio Katapolemisis tis Tromokratias (Oficiul pentru Combaterea Terorismului, Cipru) a adresat Serviciului pentru Azil o scrisoare confidențială în care a menționat periculozitatea reclamantului din litigiul principal.

18

Potrivit elementelor care ar fi fost aduse la cunoștința reclamantului din litigiul principal și pe care acesta le menționează în observațiile sale scrise în fața Curții, această scrisoare ar indica, în primul rând, că informațiile obținute de autoritățile Republicii Cipru identificau persoana interesată ca fiind o persoană care are o activitate operațională în beneficiul unui grup terorist, în al doilea rând, că aceasta s‑a contrazis printre altele cu privire la călătoriile sale anterioare intrării sale pe teritoriul național și, în al treilea rând, că reclamantul din litigiul principal avusese de‑a face cu autoritățile de poliție belgiene, spaniole și franceze pentru diverse infracțiuni și amenințase să atace cu bombă Ambasada Belgiei în Maroc.

19

La 16 aprilie 2019, Serviciul pentru Azil i‑a notificat reclamantului din litigiul principal respingerea cererii sale de protecție internațională. În această privință, serviciul respectiv a „constat[at] că exist[au] motive întemeiate pentru a crede că, în cazul în care [K.A.M.] [s‑ar întoarce] în Maroc, el [ar] fi supus unor persecuții grave atât de către autoritățile țării, cât și de către societate”, ca urmare a opiniilor sale, și a concluzionat că „[părea] să reiasă din afirmațiile menționate mai sus ale lui [K.A.M.] că [erau] întrunite în privința sa elementele subiective și obiective de natură să demonstreze că [fugise] din țara sa de origine și că nu dore[a] să se întoarcă acolo din cauza unei temeri justificate de persecuție pentru unul dintre motivele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Legile privind refugiații din 2000 și din 2018”. Cu toate acestea, arătând că autoritățile competente se refereau la persoana interesată ca fiind o persoană periculoasă pentru societatea cipriotă și pentru securitatea Republicii Cipru, serviciul menționat a considerat că erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 6A alineatul 1 litera c) și la articolul 6A alineatul 1A din Legea privind refugiații și a refuzat, în consecință, să îi acorde statutul de refugiat.

20

Întrucât reclamantul din litigiul principal a formulat în aceeași zi o cale de atac administrativă împotriva acestei decizii la Anatheoritiki Archi Prosfygon (Autoritatea de Soluționare a Căilor de Atac în Materie de Refugiați, Cipru, denumită în continuare „Autoritatea de Soluționare a Căilor de Atac”), această autoritate a confirmat, la 30 iulie 2019, decizia menționată. Astfel, pentru motive analoage celor ale acestei decizii, ea a considerat că „se impun[ea] revocarea statutului său de refugiat în conformitate cu articolul 6A alineatul 1 litera c) și cu articolul 6A alineatul 1A din Legile privind refugiații din 2000 și din 2018”.

21

La 14 octombrie 2019, acesta a sesizat Dioikitiko Dikastirio Diethnous Prostasias (Tribunalul Administrativ pentru Protecție Internațională, Cipru), care este instanța de trimitere, cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei Autorității de Soluționare a Căilor de Atac din 30 iulie 2019.

22

În cadrul acestei acțiuni, reclamantul din litigiul principal susține în esență că instanța de trimitere ar trebui să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară pentru a stabili dacă articolul 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95 poate fi interpretat în sensul că această dispoziție permite revocarea statutului de refugiat pentru un comportament din trecut sau pentru acte pretins săvârșite de refugiat înainte de intrarea sa în țara de protecție și în afara acesteia, care nu figurează printre actele care constituie motive de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat și care nu pot intra nici sub incidența articolului 33 din Convenția de la Geneva ca comportamente anterioare intrării persoanei în cauză în țara de protecție, și dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, o astfel de interpretare a dispoziției menționate extinde lista exhaustivă a cazurilor în care excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat este permisă în temeiul Convenției de la Geneva.

23

La rândul său, Republica Cipru contestă în fața instanței de trimitere pertinența întrebărilor propuse de reclamantul din litigiul principal pentru soluționarea litigiului principal și susține, în plus, că noțiunea de „pericol pentru siguranța statului” a făcut deja obiectul unei interpretări de către Curte și că problemele de securitate națională țin de competența exclusivă a statelor membre.

24

Instanța de trimitere arată, mai întâi, că părțile din litigiul principal nu contestă că faptele pe care se întemeiază refuzul de a‑i acorda reclamantului din litigiul principal statutul de refugiat sunt legate de un comportament din trecut sau de acte din trecut ale acestuia din urmă, anterioare intrării sale pe teritoriul național.

25

În continuare, această instanță de trimitere arată că, deși Curtea a fost deja sesizată cu întrebări similare celor ridicate în cadrul prezentei cauze, ea nu a răspuns încă în mod specific la acestea din urmă.

26

În această privință, pe de o parte, instanța de trimitere arată că, în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat) (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403), Curtea era sesizată cu problema dacă dispozițiile Directivei 2011/95, în special articolul 14 alineatele (4)-(6) din aceasta, care permit statelor membre să retragă sau să refuze acordarea statutului de refugiat, constituiau o clauză de revocare sau de excludere care nu figurează în Convenția de la Geneva și dacă aceste dispoziții erau valide în raport cu normele cartei și ale Tratatului FUE în temeiul cărora politica Uniunii Europene în domeniul azilului trebuie să fie conformă cu Convenția de la Geneva.

27

În plus, instanța de trimitere constată că în acea hotărâre Curtea a statuat că dispozițiile menționate erau valide și că aceasta a subliniat mai precis că revocarea și refuzul acordării statutului de refugiat nu aveau ca efect privarea unei persoane care are o temere bine fondată de a fi persecutată în țara sa de origine de calitatea de refugiat și nici de drepturile pe care Convenția de la Geneva le conferă acestei calități, operând astfel o distincție între noțiunea de „calitate de refugiat”, în sensul Convenției de la Geneva, și noțiunea de „statut de refugiat”, astfel cum este definită în Directiva 2011/95.

28

Pe de altă parte, instanța de trimitere observă că, la punctele 100-105 din Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D (C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661), Curtea a considerat că motivele de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2) literele (b) și (c) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52), a cărei reformare a fost efectuată de Directiva 2011/95, urmăresc să sancționeze acte comise în trecut, dar a precizat că orice pericol actual pe care îl reprezintă eventual un refugiat pentru statul membru în cauză nu poate fi luat în considerare în cadrul acestei dispoziții, ci în cadrul articolului 14 alineatul (4) litera (a) sau al articolului 21 alineatul (2) din această directivă.

29

În aceste condiții, Dioikitiko Dikastirio Diethnous Prostasias (Tribunalul Administrativ pentru Protecție Internațională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Potrivit unei jurisprudențe constante, este de competența Curții, în cadrul procedurii de cooperare cu instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, să ofere instanței de trimitere un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, și, din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 5 decembrie 2023, Nordic Info, C‑128/22, EU:C:2023:951, punctul 46 și jurisprudența citată).

31

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din principiul egalității rezultă că termenii unor dispoziții ale acestui drept care, la fel ca articolul 14 alineatele (4) și (5) din Directiva 2011/95, nu conțin nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul lor de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 iulie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Infracțiune deosebit de gravă), C‑402/22, EU:C:2023:543, punctul 23 și jurisprudența citată].

32

În această privință, reiese în mod expres din termenii articolului 14 alineatul (4) din această directivă că revocarea statutului de refugiat implică faptul că acest statut a fost în prealabil „acordat unui refugiat de către o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară”. În schimb, posibilitatea de a nu acorda statutul de refugiat, prevăzută la alineatul (5) al acestui articol, presupune că o decizie privind acordarea acestui statut „nu a fost încă luată”.

33

În speță, prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere solicită interpretarea numai a articolului 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95, privind revocarea statutului de refugiat.

34

Or, din decizia de trimitere reiese că, prin decizia sa notificată la 16 aprilie 2019, Serviciul pentru Azil a respins cererea de protecție internațională prezentată de reclamantul din litigiul principal la 10 ianuarie 2019. Astfel cum a confirmat instanța de trimitere răspunzând la o cerere de informații adresată de Curte, această decizie nu a fost precedată de nicio decizie anterioară prin care statutul de refugiat să îi fi fost acordat reclamantului din litigiul principal de o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară a Republicii Cipru, în sensul articolului 14 alineatul (4) din Directiva 2011/95.

35

Desigur, în răspunsul său la cererea de informații adresată de Curte, instanța de trimitere arată că Serviciul pentru Azil a respins în cele din urmă cererea de protecție internațională a reclamantului din litigiul principal după ce a constatat că erau întrunite elementele susceptibile să demonstreze o temere justificată a acestei persoane de persecuție în țara sa de origine și, așadar, după ce a ajuns la o decizie de recunoaștere a statutului său de refugiat și, prin urmare, de acceptare a cererii sale de acordare a acestui statut. Ar rezulta de aici că respingerea finală a acestei cereri ar trebui calificată drept „revocare”. În plus, ea arată că decizia Autorității de Soluționare a Căilor de Atac a revocat în mod expres statutul menționat.

36

Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit celor statuate de Curte, articolul 14 alineatele (4) și (5) din Directiva 2011/95 nu poate fi interpretat în sensul că, în contextul sistemului instituit prin această directivă, revocarea statutului de refugiat sau refuzul acordării acestuia are ca efect că resortisantul țării terțe sau apatridul în cauză care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2 litera (d) din directiva menționată coroborat cu dispozițiile capitolului III din aceasta își pierde calitatea de refugiat, în sensul acestui articol 2 litera (d) și al articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva. Astfel, împrejurarea că persoana în cauză se încadrează în una dintre ipotezele prevăzute la articolul 14 alineatele (4) și (5) din Directiva 2011/95 nu înseamnă că aceasta nu mai îndeplinește condițiile materiale de care depinde calitatea de refugiat, referitoare la existența unei temeri fondate de persecuție în țara sa de origine [Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctele 97 și 98].

37

Prin urmare, contrar a ceea ce pare să considere instanța de trimitere, faptul că, în motivarea unei decizii prin care se refuză acordarea „statutului” de refugiat, autoritatea competentă a constatat că solicitantul de protecție internațională în cauză îndeplinea condițiile materiale ale acestei directive de care depinde „calitatea” de refugiat nu înseamnă în mod necesar că această decizie ar trebui analizată ca fiind o „revocare” a acestui „statut”. Astfel, în pofida unei asemenea constatări, atunci când statele membre nu au acordat deja statutul menționat, acestea au tocmai posibilitatea de a refuza acordarea acestuia, în temeiul articolului 14 alineatul (5) din directiva menționată, printre altele atunci când există motive rezonabile ca solicitantul în discuție să fie considerat un pericol pentru siguranța statului membru în care se află, în sensul articolului 14 alineatul (4) litera (a) din aceasta.

38

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor sale, instanța de trimitere vizează atât ipoteza revocării statutului de refugiat, cât și pe cea a refuzului de acordare a acestui statut în situația descrisă la articolul 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95 și că, în consecință, ea solicită nu numai interpretarea acestei dispoziții, ci și pe cea a articolului 14 alineatul (5) din această directivă. Va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza indicațiilor furnizate la punctele 32-37 din prezenta hotărâre, dacă decizia inițială a Serviciului pentru Azil și decizia Autorității de Soluționare a Căilor de Atac în discuție în litigiul principal trebuie calificate drept decizii de revocare a statutului menționat sau decizii prin care se refuză acordarea acestuia.

39

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/95 coroborat cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din cartă trebuie interpretat în sensul că un stat membru poate revoca statutul de refugiat sau poate decide să nu îl acorde atunci când motivele rezonabile de a considera refugiatul ca fiind un pericol pentru siguranța acestui stat membru se întemeiază pe acte sau pe comportamente ale acestuia anterioare intrării sale pe teritoriul statului membru menționat, ținând seama, pe de o parte, de faptul că aceste acte și acest comportament nu constituie motive de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat prevăzute în mod expres la articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și la articolul 12 din această directivă și, pe de altă parte, de condițiile aplicabile noțiunii de „pericol pentru securitatea țării”, prevăzute la articolul 33 alineatul 2 din această convenție, precum și de consecințele grave care rezultă din aceasta pentru refugiat.

40

În primul rând, în ceea ce privește aspectul dacă termenii „motive rezonabile pentru ca refugiatul să fie considerat un pericol pentru siguranța statului membru în care se află”, în sensul articolului 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95, se pot referi la acte sau la comportamente ale acestui refugiat anterioare intrării sale pe teritoriul statului membru în cauză, trebuie arătat că nicio dispoziție a acestei directive nu definește sensul și domeniul de aplicare ale acestor termeni. Prin urmare, aceștia trebuie interpretați în conformitate cu sensul lor obișnuit în limbajul curent, ținând seama în același timp de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 iulie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Infracțiune deosebit de gravă), C‑402/22, EU:C:2023:543, punctul 24 și jurisprudența citată].

41

În ceea ce privește, mai întâi, sensul obișnuit în limbajul curent al termenilor „motive rezonabile pentru ca refugiatul să fie considerat un pericol pentru siguranța statului membru în care se află”, trebuie arătat că, având în vedere caracterul lor general, acești termeni nu par să se refere la vreo limitare a unor astfel de „motive rezonabile” nici din punct de vedere geografic sau temporal, nici în ceea ce privește natura faptelor pe care se întemeiază aceste motive (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a., C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 89, precum și jurisprudența citată).

42

În ceea ce privește, în continuare, contextul în care sunt utilizați acești termeni, trebuie arătat că, spre deosebire de articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, care face referire la două elemente cumulative referitoare la existența, pe de o parte, a unei condamnări printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă și, pe de altă parte, a unei amenințări pentru societatea statului membru în care se află resortisantul în cauză al unei țări terțe, articolul 14 alineatul (4) litera (a) din această directivă permite retragerea statutului de refugiat unui resortisant al unei țări terțe care constituie un pericol pentru siguranța acestui stat membru independent de existența unei asemenea condamnări [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctele 30 și 40].

43

În ceea ce privește, în sfârșit, obiectivul articolului 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95, este necesar să se constate că, făcând referire la „un pericol pentru siguranța statului membru în care se află”, această dispoziție urmărește să prevină un risc de atingere adusă acestei siguranțe susceptibil să se producă din cauza prezenței persoanei în cauză pe teritoriul acestui stat membru în momentul în care autoritatea competentă hotărăște sau la un moment ulterior.

44

În plus, este adevărat că dispoziția menționată constituie o derogare de la norma prevăzută la articolul 13 din respectiva directivă, potrivit căreia statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat și trebuie, prin urmare, să facă obiectul unei interpretări stricte [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctul 32 și jurisprudența citată].

45

Cu toate acestea, fapte sau comportamente din trecut imputabile acestei persoane pot constitui împrejurări pertinente pentru a verifica tendința sa de a menține în viitor un asemenea comportament sau de a repeta astfel de fapte, având în vedere printre altele gravitatea acestor comportamente sau a acestor fapte, timpul care s‑a scurs de la producerea acestora și eventualele evoluții ulterioare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctele 63 și 64, precum și jurisprudența citată].

46

Prin urmare, autoritatea competentă nu poate fi obligată să excludă luarea în considerare a faptelor sau a comportamentelor din trecut imputabile refugiatului pentru simplul motiv că acestea ar fi intervenit înainte de intrarea sa pe teritoriul statului membru în care se află.

47

După cum subliniază guvernul german, necesitatea de a lua în considerare asemenea fapte sau comportamente pare să se impună cu atât mai mult atunci când autoritatea competentă trebuie să se pronunțe, pentru prima dată, cu privire la o cerere de acordare a statutului de refugiat prezentată de un solicitant de protecție internațională intrat pe teritoriu cu puțin timp înainte. Astfel, în caz contrar, evaluarea eventualului pericol pe care îl reprezintă refugiatul pentru siguranța statului membru în cauză, în această situație, s‑ar putea dovedi, în practică, excesiv de dificilă. Articolul 14 alineatul (5) din Directiva 2011/95, care autorizează statele membre să refuze acordarea statutului de refugiat tocmai într‑o astfel de situație, ar fi în acest caz lipsit de o parte din efectul său util.

48

În al doilea rând, în ceea ce privește natura actelor sau a comportamentelor anterioare intrării refugiatului pe teritoriul statului membru în cauză care pot fi luate în considerare în vederea evaluării unui pericol pentru siguranța acestui stat membru, trebuie subliniat că articolul 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95 se raportează la un tip de amenințare diferit de cel la care face referire articolul 14 alineatul (4) litera (b) din această directivă, care vizează o amenințare pentru societatea acestui stat membru [Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctul 41].

49

Mai precis, noțiunea de „siguranță a statului membru în care se află [refugiatul]”, prevăzută la articolul 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95, corespunde celei de „siguranță națională”, prevăzută la articolul 24 alineatul (1) din această directivă. În această privință, este necesar să se ia în considerare jurisprudența Curții potrivit căreia noțiunea de „siguranță publică”, în sensul articolului 28 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56,), acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă și că, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirii populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 78 și jurisprudența citată).

50

Printre altele, astfel cum reiese din considerentul (37) al Directivei 2011/95, noțiunea de „siguranță națională” reglementează de asemenea cazurile în care un resortisant al unei țări terțe aparține unei asociații care susține terorismul internațional sau care susține o asociație de acest tip.

51

Va reveni, așadar, instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă informațiile care au fost transmise Serviciului pentru Azil de către Oficiul pentru Combaterea Terorismului, care fac referire la comportamentul adoptat de reclamantul din litigiul principal și la fapte care îl privesc survenite la o dată anterioară intrării sale pe teritoriul național, sunt de natură să creeze temerea unui risc de atingere adusă securității interne sau externe a statului membru în cauză, astfel cum este definită de jurisprudența amintită la punctul 49 din prezenta hotărâre.

52

Pe de altă parte, faptul că articolul 14 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2011/95 face referire la „motive rezonabile de a‑l considera” pe solicitantul de protecție internațională ca fiind un pericol pentru siguranța statului membru în cauză, în timp ce articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceasta vizează cazul în care, condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, solicitantul respectiv „reprezintă” o amenințare pentru societatea acestui stat membru, tinde să indice că prima dintre aceste dispoziții poate acoperi nu numai o amenințare reală și actuală, ci și o amenințare potențială [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comisia/Polonia, Ungaria și Republica Cehă (Mecanism de transfer temporar al solicitanților de protecție internațională), C‑715/17, C‑718/17 și C‑719/17, EU:C:2020:257, punctul 157 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctele 52 și 53].

53

Revine însă autorității competente, cu ocazia aplicării articolului 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/95, sarcina de a efectua pentru fiecare caz în parte o evaluare a tuturor circumstanțelor proprii acestui caz [Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctul 61 și jurisprudența citată], având în vedere printre altele elementele menționate la punctul 45 din prezenta hotărâre.

54

Astfel, din termenii acestor dispoziții rezultă că această autoritate trebuie să dispună de o marjă de apreciere pentru a decide dacă considerații legate de siguranța națională a statului membru în cauză trebuie sau nu să conducă la revocarea statutului de refugiat sau la refuzul acordării acestuia, ceea ce exclude ca constatarea existenței unei amenințări pentru această siguranță să implice în mod automat o asemenea decizie. În plus, conținutul informațiilor furnizate de organisme cu atribuții specializate în domeniul siguranței naționale și relevanța lor pentru această decizie trebuie apreciate în mod liber de autoritatea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a., C‑159/21, EU:C:2022:708, punctele 81 și 83).

55

În al treilea rând, luarea în considerare a faptelor sau a comportamentelor din trecut imputabile refugiatului sau solicitantului de protecție internațională nu poate fi limitată de împrejurarea că aceste fapte și aceste comportamente nu constituie motive de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat prevăzute în mod expres la articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și la articolul 12 din această directivă.

56

În această privință, trebuie amintit că, deși Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Geneva, articolul 78 alineatul (1) TFUE și articolul 18 din cartă îi impun totuși respectarea normelor acestei convenții. Prin urmare, interpretarea dispozițiilor Directivei 2011/95 trebuie efectuată cu respectarea Convenției de la Geneva și a celorlalte tratate relevante prevăzute la articolul 78 alineatul (1) TFUE și a drepturilor recunoscute în cartă și mai precis la articolul 18 din aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2016, Alo și Osso, C‑443/14 și C‑444/14, EU:C:2016:127, punctul 29, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 74].

57

Cu toate acestea, distincția care există între, pe de o parte, cauzele de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din această directivă, introdus în capitolul III din aceasta, în temeiul cărora un resortisant al unui stat terț „este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat”, și, pe de altă parte, motivele de revocare sau de refuz al acordării acestui statut, prevăzute la articolul 14 alineatele (4) și (5) din aceasta, o reflectă în esență pe cea care există între articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și articolul 33 alineatul 2 din aceasta din urmă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑8/22, EU:C:2023:542, punctul 34, precum și jurisprudența citată].

58

Mai precis, din modul de redactare a acestui articol 12 alineatul (2) reiese că, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acesta, persoana în cauză „este exclus[ă]” de la recunoașterea statutului de refugiat. În plus, în sistemul Directivei 2011/95, articolul 2 litera (d) din aceasta condiționează în mod expres calitatea de „refugiat” de faptul ca persoana în cauză să nu intre în domeniul de aplicare al articolului 12 din această directivă (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Directiva 2004/83, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 107). În schimb, astfel cum se amintește la punctul 36 din prezenta hotărâre, revocarea statutului de refugiat sau refuzul de a‑l acorda, în temeiul articolului 14 alineatul (4) sau al articolului 14 alineatul (5) din aceasta, nu are ca efect faptul că resortisantul în cauză al unei țări terțe își pierde calitatea de refugiat, în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2011/95 și al articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva.

59

În al patrulea rând, trebuie să se arate că este cert că ipotezele prevăzute la articolul 14 alineatul (4) din Directiva 2011/95, în care statele membre pot proceda la revocarea statutului de refugiat sau, în temeiul alineatului (5) al acestui articol, pot să decidă să nu acorde acest statut corespund în esență celor în care statele membre pot să procedeze la returnarea unui refugiat în temeiul articolului 21 alineatul (2) din această directivă și al articolului 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva [Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 93].

60

Cu toate acestea, în cazul în care returnarea unui refugiat care intră sub incidența uneia dintre ipotezele menționate la articolul 14 alineatele (4) și (5), precum și la articolul 21 alineatul (2) din Directiva 2011/95 ar însemna ca acesta să fie expus riscului de a‑i fi încălcate drepturile fundamentale consacrate la articolul 4 și la articolul 19 alineatul (2) din cartă, care interzic în termeni absoluți tortura, precum și pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, indiferent care ar fi comportamentul persoanei în cauză, precum și îndepărtarea către un stat în care există un risc serios ca o persoană să fie supusă unor astfel de tratamente, statul membru în cauză nu poate deroga de la principiul nereturnării în temeiul articolului 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctele 94 și 95].

61

În aceste condiții, în măsura în care articolul 14 alineatele (4) și (5) din directiva menționată prevede, în ipotezele pe care le vizeză, posibilitatea statelor membre de a revoca statutul de refugiat sau de a refuza acordarea acestui statut, în timp ce articolul 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva permite, în ceea ce îl privește, returnarea unui refugiat care se află în una dintre aceste ipoteze către o țară în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate, dreptul Uniunii prevede o protecție internațională a refugiaților în cauză mai extinsă decât cea asigurată de această convenție [Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 96].

62

Prin urmare, revocarea statutului de refugiat sau refuzul de acordare a acestui statut, în temeiul articolului 14 alineatul (4) sau al articolului 14 alineatul (5) din Directiva 2011/95, nu pot fi privite ca implicând o luare de poziție cu privire la aspectul distinct dacă această persoană poate fi îndepărtată către țara sa de origine [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 41 și jurisprudența citată].

63

Așadar, în cadrul evaluării comparative între, pe de o parte, aprecierea pericolului pe care îl reprezintă refugiatul pentru siguranța statului membru în care are reședința, pentru a stabili dacă acest pericol justifică revocarea statutului de refugiat sau refuzul de a‑i acorda acest statut, și, pe de altă parte, consecințele acestei revocări sau ale acestui refuz asupra situației sale, nu este necesar să se facă referire la un nivel de gravitate a pericolului care să fie de natură să justifice returnarea persoanei interesate către țara sa de origine, în condițiile definite la articolul 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva.

64

Mai precis, anumite împrejurări care nu prezintă gradul de gravitate care justifică returnarea acestui solicitant pot fi totuși considerate „motive rezonabile” de natură să justifice refuzul de a‑i acorda un permis de ședere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 75).

65

Astfel, referirea la „motive rezonabile” de a considera că solicitantul de protecție internațională sau refugiatul reprezintă un pericol pentru siguranța statului membru gazdă îi lasă în mod clar acestuia din urmă o marjă de apreciere largă [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comisia/Polonia, Ungaria și Republica Cehă (Mecanism de transfer temporar al solicitanților de protecție internațională), C‑715/17, C‑718/17 și C‑719/17, EU:C:2020:257, punctul 156].

66

Rezultă din tot ceea ce precedă că se impune ca la prima și la a treia întrebare să se răspundă că articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/95 coroborat cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din cartă trebuie interpretat în sensul că un stat membru poate revoca statutul de refugiat sau poate decide să nu îl acorde atunci când motivele rezonabile de a considera refugiatul ca fiind un pericol pentru siguranța acestui stat membru, în sensul articolului 14 alineatul (4) litera (a) din această directivă, se întemeiază pe acte sau pe comportamente ale acestuia anterioare intrării sale pe teritoriul statului membru menționat. Este lipsit de relevanță faptul că aceste acte și acest comportament nu constituie motive de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat prevăzute în mod expres la articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și la articolul 12 din directiva menționată. Pentru a aprecia, pe de o parte, nivelul de gravitate a pericolului care justifică revocarea statutului de refugiat sau refuzul de a acorda acest statut și, pe de altă parte, consecințele acestei revocări sau ale acestui refuz asupra situației refugiatului nu este necesar să se facă referire la condițiile aplicabile noțiunii de „pericol pentru securitatea țării”, prevăzute la articolul 33 alineatul 2 din această convenție și nici la consecințele grave care rezultă de aici pentru refugiatul respectiv.

67

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la prima și la a treia întrebare, articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/95 este valid în raport cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din cartă, în măsura în care aceste dispoziții impun respectarea Convenției de la Geneva și în special a articolului 1 secțiunea F din aceasta.

68

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 78 alineatul (1) TFUE și al articolului 18 din cartă, Directiva 2011/95 trebuie să respecte normele Convenției de la Geneva [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 74 și jurisprudența citată].

69

Cu toate acestea, așa cum s‑a amintit la punctul 57 din prezenta hotărâre, trebuie să se țină seama de distincția care există între, pe de o parte, cauzele de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din această directivă, introdus în capitolul III din aceasta, în temeiul cărora un resortisant al unui stat terț „este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat”, și, pe de altă parte, motivele de revocare sau de refuz al acordării acestui statut, prevăzute la articolul 14 alineatele (4) și (5) din aceasta, distincție care o reflectă în esență pe cea care există între articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și articolul 33 alineatul 2 din aceasta din urmă.

70

Astfel, dat fiind că, după cum s‑a arătat la punctul 36 din prezenta hotărâre, în Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 97), Curtea a statuat că revocarea statutului de refugiat sau refuzul de a‑l acorda, în temeiul articolului 14 alineatul (4) sau al articolului 14 alineatul (5) din Directiva 2011/95, nu are ca efect pierderea de către resortisantul în cauză al unei țări terțe a calității de refugiat, în sensul articolului 2 litera (d) din aceasta și al articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva, acest articol 14 alineatele (4) și (5) nu poate fi interpretat în sensul că adaugă noi motive de excludere de la recunoașterea calității de refugiat la cele prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din această directivă și la articolul 1 secțiunea F din această convenție.

71

De altfel, este necesar să se arate că în acea hotărâre Curtea a constatat că examinarea articolului 14 alineatele (4)-(6) din Directiva 2011/95 nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea acestor dispoziții în raport cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din cartă [Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 112]. Or, din cele ce precedă rezultă că examinarea articolului 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din această directivă în cadrul prezentei cauze nu a evidențiat niciun element nou de natură să repună în discuție această concluzie în măsura în care vizează aceste din urmă dispoziții.

72

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că examinarea articolului 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/95 nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea acestei dispoziții în raport cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din cartă.

73

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: