CELEX:62023CO0075: Ordonanța Curții (Camera a noua) din 9 ianuarie 2024.#Proces penal împotriva M.A.sr și alții.#Cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Braşov.#Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Acte éclairé – Întrebări identice – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Articolul 325 alineatul (1) TFUE – Convenția PIF – Articolul 2 alineatul (1) – Obligația de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective – Obligația de a prevedea sancțiuni penale – Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Fraudă gravă în domeniul TVA‑ului – Termen de prescripție a răspunderii penale – Decizie a unei curți constituționale prin care este invalidată o dispoziție națională care reglementează cauzele de întrerupere a acestui termen – Risc sistemic de impunitate – Protecția drepturilor fundamentale – Articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor – Cerințele privind previzibilitatea și precizia legii penale – Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) – Principiul securității juridice – Standard național de protecție a drepturilor fundamentale – Obligația instanțelor unui stat membru de a lăsa neaplicate deciziile curții constituționale și/sau ale instanței supreme ale acestui stat membru în caz de neconformitate cu dreptul Uniunii – Răspunderea disciplinară a judecătorilor în cazul nerespectării acestor decizii – Principiul supremației dreptului Uniunii.#Cauza C-75/23.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a noua)

9 ianuarie 2024(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Acte éclairé – Întrebări identice – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Articolul 325 alineatul (1) TFUE – Convenția PIF – Articolul 2 alineatul (1) – Obligația de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective – Obligația de a prevedea sancțiuni penale – Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Fraudă gravă în domeniul TVA‑ului – Termen de prescripție a răspunderii penale – Decizie a unei curți constituționale prin care este invalidată o dispoziție națională care reglementează cauzele de întrerupere a acestui termen – Risc sistemic de impunitate – Protecția drepturilor fundamentale – Articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor – Cerințele privind previzibilitatea și precizia legii penale – Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) – Principiul securității juridice – Standard național de protecție a drepturilor fundamentale – Obligația instanțelor unui stat membru de a lăsa neaplicate deciziile curții constituționale și/sau ale instanței supreme ale acestui stat membru în caz de neconformitate cu dreptul Uniunii – Răspunderea disciplinară a judecătorilor în cazul nerespectării acestor decizii – Principiul supremației dreptului Uniunii”

În cauza C‑75/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov (România), prin decizia din 10 februarie 2023, primită de Curte în aceeași zi, în procedura penală împotriva

M.A.sr,

S.A.C.S.,

S.A.S.,

cu participarea:

Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov,

Statului român,

CURTEA (Camera a noua),

compusă din doamna O. Spineanu‑Matei, președintă de cameră, domnul C. Lycourgos (raportor), președintele Camerei a patra, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a noua, și doamna L. S. Rossi, judecătoare,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) ultima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 (JO 1995, C 316, p. 49, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51, denumită în continuare „Convenția PIF”), a articolelor 2 și 12 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JO 2017, L 198, p. 29, denumită în continuare „Directiva PIF”), a Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7), a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55), precum și a principiului supremației dreptului Uniunii.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui M.A.sr, a lui S.A.C.S. și a lui S.A.S. pentru infracțiuni de evaziune fiscală și de spălare a banilor.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Convenția PIF

3        Articolul 1 din Convenția PIF, intitulat „Dispoziții generale”, prevede:

„(1)      În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene:

[…]

(b)      în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:

–        folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora;

[…]

(2)      Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare și adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispozițiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menționate să fie sancționate ca fapte penale.

(3)      Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenție a declarațiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menționat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracțiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1).

[…]”

4        Articolul 2 din această convenție, intitulat „Sancțiuni”, prevede:

„(1)      Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându‑se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].

(2)      Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4 000 [de euro] și care nu prezintă, în conformitate cu legislația sa, circumstanțe speciale grave, sancțiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1).

[…]”

 Directiva PIF

5        Articolul 16 din Directiva PIF, intitulat „Înlocuirea [Convenției PIF]”, precizează:

„[Convenția PIF], inclusiv Protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996, din 29 noiembrie 1996 și din 19 iunie 1997, este înlocuită de prezenta directivă în ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul acesteia, începând cu 6 iulie 2019.

În ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, trimiterile la convenție se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.”

 Dreptul român

 Constituția României

6        Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) este enunțat la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României, potrivit căruia „[l]egea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

7        Articolul 147 alineatele (1) și (4) din Constituția României prevede:

„(1)      Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale [România] dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

[…]

(4)      Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

 Legislația penală

8        Infracțiunea de evaziune fiscală este prevăzută la articolul 9 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal, după cum urmează:

„(1)      Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:

[…]

(c)      evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;

[…]

(2)      Dacă prin faptele prevăzute la alineatul (1) s‑a produs un prejudiciu mai mare de 100 000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

(3)      Dacă prin faptele prevăzute la alineatul (1) s‑a produs un prejudiciu mai mare de 500 000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.”

9        La 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, denumită în continuare „Codul penal”).

10      Domeniul de aplicare al principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care este enunțat la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României, este precizat la articolul 5 alineatul (1) din Codul penal, potrivit căruia:

„În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

11      În temeiul articolului 154 alineatul (1) litera b) din Codul penal, termenul de prescripție pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților din litigiul principal este de 10 ani.

12      Înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, dispoziția care reglementa întreruperea termenelor de prescripție în materie penală prevedea următoarele:

„Cursul termenului prescripției prevăzute în articolul 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.”

13      În versiunea rezultată din Legea nr. 286/2009, articolul 155 alineatul (1) din Codul penal prevedea:

„Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.”

14      Acest articol 155 alineatul (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 pentru modificarea articolului 155 alineatul (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022, denumită în continuare „OUG nr. 71/2022”) după cum urmează:

„Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”

 Legislația privind regimul disciplinar al judecătorilor

15      Articolul 99 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005) prevedea:

„Constituie abateri disciplinare:

[…]

ș)      nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

[…]”

16      Articolul 271 din Legea nr. 303 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022) prevede:

„Constituie abateri disciplinare:

[…]

s)      exercitarea funcției cu rea‑credință sau gravă neglijență.”

17      Articolul 272 alineatele (1) și (2) din această lege precizează:

„(1)      Există rea‑credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2)      Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

18      Inculpații din litigiul principal au fost trimiși în judecată în fața Tribunalului Brașov (România) pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, printre altele privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), de complicitate la evaziune fiscală, precum și de spălare a banilor, săvârșite în perioada cuprinsă între luna septembrie 2008 și luna februarie 2009.

19      Prin sentința din 15 septembrie 2022, această instanță a constatat intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpaților din litigiul principal și a dispus încetarea urmăririi penale. Instanța menționată a considerat astfel că, deși inculpații din litigiul principal săvârșiseră efectiv infracțiunile care le erau imputate, din efectul conjugat al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale (denumită în continuare „Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale”) și al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a acesteia (denumită în continuare „Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale”) reieșea că fondul activ al legislației nu mai conținea cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

20      Cu toate acestea, în ceea ce privește acțiunea civilă exercitată în procesul penal, Tribunalul Brașov i‑a obligat în solidar pe inculpații M.A.sr. și S.A.S. la plata către stat a sumei de 11 554 347 de lei românești (RON) (aproximativ 2 751 000 de euro), din care debit principal în valoare de 4 956 330 de lei (aproximativ 1 180 000 de euro), majorat cu accesoriile aferente până la data plății efective.

21      Împotriva acestei sentințe au declarat apel la Curtea de Apel Brașov (România), care este instanța de trimitere, inculpații din litigiul principal și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov.

22      În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere arată, în primul rând, că, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate îndreptată împotriva articolului 155 alineatul (1) din Codul penal, în versiunea rezultată din Legea nr. 286/2009, în măsura în care această dispoziție prevedea întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură”.

23      Curtea Constituțională ar fi arătat printre altele că dispoziția menționată era lipsită de previzibilitate și contrară principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” avea în vedere și acte care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându‑i astfel acestuia să ia cunoștință de începerea unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.

24      Ea ar fi constatat de asemenea că soluția legislativă anterioară, menționată la punctul 12 din prezenta ordonanță, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse de dispozițiile constituționale relevante, întrucât prevedea că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale se putea realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului.

25      În al doilea rând, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, timp de mai mulți ani, legiuitorul național nu a intervenit ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale pentru a înlocui dispoziția, declarată neconstituțională, a articolului 155 alineatul (1) din Codul penal.

26      În al treilea rând, instanța de trimitere precizează că Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 358/2022, a admis o nouă excepție de neconstituționalitate privind articolul 155 alineatul (1) din Codul penal. În această decizie, Curtea Constituțională ar fi clarificat faptul că Decizia nr. 297/2018 avea natura juridică a unei decizii de neconstituționalitate „simple”. Subliniind lipsa unei intervenții a legiuitorului ulterior acestei Decizii nr. 297/2018, precum și faptul că efectul combinat al acestei din urmă decizii și al acestei lipse de intervenție determinase o nouă situație lipsită de claritate și de previzibilitate în ceea ce privește normele aplicabile întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, situație ce a determinat apariția unei practici judiciare neunitare, Curtea Constituțională ar fi precizat că, între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și intrarea în vigoare a unui act normativ care să stabilească norma aplicabilă, „fondul activ al legislației [române] nu conține[a] vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.

27      În al patrulea rând, din cererea de decizie preliminară reiese că, la 30 mai 2022, și anume după ce Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a fost pronunțată, însă înainte ca ea să fi fost publicată, guvernul român, acționând în calitate de legiuitor delegat, a adoptat OUG nr. 71/2022, intrată în vigoare la aceeași dată, prin care articolul 155 alineatul (1) din Codul penal a fost modificat în sensul că cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

28      În al cincilea rând, instanța de trimitere arată că, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată la 28 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, în dreptul român, normele referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și că, în consecință, sunt supuse principiului activității legii penale, fără a aduce atingere principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este garantat printre altele la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României.

29      În susținerea apelului în fața instanței de trimitere, inculpații din litigiul principal invocă, în temeiul principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), intervenirea prescripției răspunderii lor penale ca urmare a Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

30      Inculpații menționați susțin în esență că, între data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și anume 25 iunie 2018, și cea a publicării Deciziei nr. 358/2022 a acestei curți, și anume 9 iunie 2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale.

31      Or, faptul că, în perioada cuprinsă între aceste date, fondul activ al legislației nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale ar constitui, în sine, o lege penală mai favorabilă care ar trebui să le fie aplicată în conformitate cu principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care este consacrat printre altele de Constituția României.

32      Dacă ar fi reținută o asemenea interpretare, instanța de trimitere constată că, având în vedere data săvârșirii faptelor incriminate, termenul de prescripție de 10 ani, prevăzut la articolul 154 alineatul (1) litera b) din Codul penal, ar fi fost împlinit în cauză, ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal și la imposibilitatea condamnării inculpaților din litigiul principal.

33      Această instanță prezintă mai multe motive susceptibile să excludă aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), așa cum este garantat de Constituția României, într‑o situație precum cea din litigiul principal.

34      Instanța menționată arată printre altele că situația juridică caracterizată prin lipsa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală, pe care o invocă inculpații din litigiul principal, nu rezultă dintr‑un act care să reflecte voința legiuitorului, ci dintr‑o decizie a Curții Constituționale prin care articolul 155 alineatul (1) din Codul penal, în versiunea rezultată din Legea nr. 286/2009, a fost declarat neconstituțional. Or, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar fi aplicabil numai în cazul succesiunii în timp a unor legi adoptate de legiuitor.

35      În acest context, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu dreptul Uniunii a interpretării susținute de inculpații din litigiul principal, în condițiile în care ea ar avea ca efect exonerarea lor de răspunderea penală pentru infracțiuni de evaziune fiscală susceptibile să afecteze bugetul Uniunii Europene, precum și protecția intereselor financiare ale acesteia. O atare interpretare, care s‑ar putea aplica într‑un număr considerabil de cauze penale, ar fi de natură să aducă atingere în special articolului 2 și articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE, articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, articolelor 1, 3 și 4 din Decizia 2006/928, articolului 2 și articolului 12 alineatul (1) din Directiva PIF, precum și Directivei 2006/112.

36      În această privință, instanța menționată arată că, sub rezerva datelor limitate de care dispune, este posibil ca efectele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale privind prescripția răspunderii penale să privească un număr considerabil de cauze. Jurisprudența națională ar fi în prezent constantă în sensul că fondul activ al legislației române nu conținea cazuri de întrerupere a termenului prescripției răspunderii penale ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale. În plus, Comisia Europeană și‑ar fi exprimat, în Raportul din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2022) 664 final], preocupările în legătură cu impactul acestei jurisprudențe asupra unor dosare penale importante aflate în curs de soluționare.

37      Pe de altă parte, instanța de trimitere subliniază că, dacă s‑ar dovedi că o interpretare conformă cu dreptul Uniunii nu este posibilă având în vedere apărările formulate în fața sa, ea ar putea fi obligată să lase neaplicate soluțiile jurisprudențiale reținute de Curtea Constituțională sau de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii.

38      Or, instanța de trimitere arată că noul regim disciplinar prevăzut la articolele 271 și 272 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor permite sancționarea judecătorilor care, cu știință – și, prin urmare, „cu rea‑credință” – sau din gravă neglijență, în sensul acestor articole, ar fi încălcat deciziile Curții Constituționale ori deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

39      În aceste condiții, Curtea de Apel Brașov a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 4 [alineatul (3)] TUE, coroborate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE și cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF și cu articolul 2 și articolul 12 din Directiva PIF, precum și cu Directiva [2006/112], cu referire la principiul consacrării unor sancțiuni efective și disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei [2006/928], prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din [cartă], trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal în care acuzații solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile în situația în care o decizie a instanței constituționale naționale a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (Decizia [nr. 358/2022 a Curții Constituționale]), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțată în urmă cu patru ani față de [această Decizie nr. 358/2022] (Decizia [nr. 297/2018 a Curții Constituționale]) – timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea [acestei Decizii nr. 297/2018] se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a [Deciziei nr. 297/2018 menționate] –, cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior [aceleiași Decizii nr. 297/2018] și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?

2)      Articolul 2 TUE privind valorile statului de drept și respectarea drepturilor omului într‑o societate caracterizată prin justiție și articolul 4 [alineatul (3)] TUE privind principiul cooperării loiale dintre Uniune și statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928 […] sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din [cartă], consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzații solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în situația în care o decizie a instanței constituționale naționale a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale ([Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale]), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțată în urmă cu patru ani față de [această Decizie nr. 358/2022] (Decizia [nr. 297/2018 a Curții Constituționale]) – timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea [acestei Decizii nr. 297/2018] se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a [Deciziei nr. 297/2018 menționate] –, cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior [aceleiași Decizii nr. 297/2018] și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?

3)      În [cazul unui răspuns] afirmativ [la primele două întrebări] și numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și de deciziile obligatorii ale instanței supreme naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară, în principal, cu articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 4 [alineatul (3)] TUE, coroborate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928 […], prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din [cartă], precum în situația din litigiul principal?”

 Procedura în fața Curții

40      Prin decizia președintelui Curții din 28 martie 2023, procedura în prezenta cauză a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii în cauza Lin (C‑107/23 PPU).

41      Întrucât Curtea a pronunțat, la 24 iulie 2023, hotărârea în cauza Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), președintele Curții a dispus, în aceeași zi, reluarea procedurii.

42      Instanța de trimitere, căreia grefa i‑a comunicat hotărârea menționată, a informat Curtea că intenționa să își mențină cererea de decizie preliminară în măsura în care, spre deosebire de situația în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), care viza căi de atac extraordinare având ca obiect anularea unor condamnări definitive, în cauza principală nu fusese pronunțată încă nicio condamnare definitivă.

43      În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere a solicitat Curții judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

44      Având în vedere decizia de pronunțare prin ordonanță motivată în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură, nu mai este necesară pronunțarea asupra acestei cereri.

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

45      Trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 21 martie 2023, Mercedes‑Benz Group (Răspunderea producătorilor de vehicule echipate cu dispozitive de manipulare), C‑100/21, EU:C:2023:229, punctul 52 și jurisprudența citată].

46      Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 21 martie 2023, Mercedes‑Benz Group (Răspunderea producătorilor de vehicule echipate cu dispozitive de manipulare), C‑100/21, EU:C:2023:229, punctul 53 și jurisprudența citată].

47      În speță, este necesar să se arate, pe de o parte, că, în temeiul articolului 16 din Directiva PIF, ale cărei articole 2 și 12 fac obiectul interpretării solicitate de instanța de trimitere prin intermediul primei întrebări preliminare, această directivă înlocuiește Convenția PIF începând cu 6 iulie 2019. Or, faptele aflate la originea litigiului principal au fost săvârșite în perioada cuprinsă între luna septembrie 2008 și luna februarie 2009. Prin urmare, este evident că directiva menționată nu este aplicabilă acestui litigiu, motiv pentru care interpretarea sa nu este necesară pentru soluționarea acestuia din urmă.

48      Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit informațiilor aduse la cunoștința Curții, faptele în discuție în litigiul principal nu constituie fapte de corupție, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima și la a doua întrebare preliminară.

49      Din cele ce precedă rezultă că prima și a doua întrebare sunt vădit inadmisibile în măsura în care privesc interpretarea Directivei PIF și a Deciziei 2006/928.

 Cu privire la întrebările preliminare

50      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență.

51      În speță, Curtea apreciază că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere poate fi dedusă în mod clar din Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), în pofida împrejurării că, spre deosebire de situația în discuție în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, în cauzele principale nu a fost pronunțată încă nicio condamnare definitivă. În această privință, din hotărârea menționată reiese că Curtea a făcut referire la procedurile privind fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și s‑a pronunțat cu privire la obligațiile care revin instanțelor naționale fără a distinge între procedurile pe fond și căile de atac extraordinare. Este necesar, așadar, să se aplice articolul 99 din Regulamentul de procedură în prezenta cauză.

52      Trebuie amintit de asemenea că cooperarea judiciară instituită prin articolul 267 TFUE este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte. Pe de o parte, Curtea nu este abilitată să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 201, precum și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în conformitate cu punctul 11 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1), instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a deduce în litigiile pendinte în fața lor consecințele concrete ale elementelor de interpretare furnizate de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2018, Roche Lietuva, C‑413/17, EU:C:2018:865, punctul 43).

53      Astfel cum reiese din cuprinsul punctului precedent din prezenta ordonanță, va reveni instanței de trimitere sarcina de a deduce consecințele concrete, în litigiul principal, ale elementelor de interpretare care decurg din această jurisprudență a Curții.

 Cu privire la prima și a doua întrebare

54      Prima și a doua întrebare, care trebuie analizate împreună, privesc interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) ultima teză din cartă, a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și a Directivei 2006/112.

55      Din motivarea deciziei de trimitere reiese însă că îndoielile instanței de trimitere aflate la originea acestor întrebări privesc în esență interpretarea, pe de o parte, a dispozițiilor dreptului Uniunii care impun statelor membre obligația să combată în mod eficient atingerile ilegale aduse intereselor financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, a garanțiilor care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

56      În aceste condiții, prima și a doua întrebare trebuie să fie examinate numai în raport cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, cu articolul 49 alineatul (1) din cartă și cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF.

57      Rezultă că, prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza unei încălcări a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, precum și, pe de altă parte, o decizie a instanței supreme a statului membru menționat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudență constituțională, pot fi aplicate retroactiv ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în condițiile în care aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

 Cu privire la încălcarea obligației de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective

58      Trebuie amintit, în primul rând, că articolul 325 alineatul (1) TFUE impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 83).

59      Deși statele membre dispun de libertatea de alegere în ceea ce privește sancțiunile aplicabile, care pot lua forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două, ele sunt totuși obligate, în conformitate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, să se asigure că situațiile de fraudă gravă sau de altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt pasibile de sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 84).

60      În al doilea rând, articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv fraudele în domeniul TVA‑ului, se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, care includ, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, și anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50 000 de euro, pedepse privative de libertate (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 85).

61      Ca atare, aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o reprimare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fraude (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 86).

62      În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, așa cum au fost rezumate la punctele 22-28 din prezenta ordonanță, reiese că, pe de o parte, în temeiul Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză care să permită întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale și că, pe de altă parte, potrivit Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această jurisprudență constituțională poate fi invocată ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) în cadrul unei proceduri pendinte, așa cum este cazul în litigiul principal, sau pentru a repune în discuție o hotărâre definitivă de condamnare.

63      În ceea ce privește efectele concrete pe care le‑ar putea determina jurisprudența națională menționată, instanța de trimitere arată că, în cadrul litigiului principal, aplicarea ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) a regulii ce rezultă din Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, potrivit căreia, în perioada menționată la punctul anterior, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, ar avea drept consecință faptul că termenul de prescripție de 10 ani, prevăzut pentru infracțiunile în discuție în litigiul principal, s‑ar fi împlinit, ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal și la imposibilitatea condamnării inculpaților din litigiul principal.

64      Instanța de trimitere a subliniat de asemenea că Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale sunt susceptibile să afecteze un „număr considerabil de cauze”, atât în cadrul unor procese pendinte, cât și în cadrul unor procese finalizate prin pronunțarea unor condamnări definitive.

65      În plus, deși, după cum s‑a arătat la punctul 48 din prezenta ordonanță, Decizia 2006/928 nu este aplicabilă ca atare unor infracțiuni de evaziune fiscală, precum cele în discuție în litigiul principal, nu este mai puțin adevărat că datele prezentate de Comisie în raportul menționat la punctul 36 din prezenta ordonanță, întocmit în aplicarea articolului 2 din această decizie, confirmă existența riscului ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu mai poată fi sancționate din cauza prescrierii răspunderii penale pentru aceste fapte. Astfel, din acest raport, menționat de instanța de trimitere, reiese că Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale ar putea conduce la „încetarea procedurilor penale și la eliminarea răspunderii penale într‑un număr semnificativ de cazuri” și că situația creată implică „riscul ca unor mii de inculpați să nu li se poată antrena răspunderea penală”.

66      Din elementele care precedă se poate deduce că situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 91).

67      Or, existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alineatul (1) TFUE și ale articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 58-61 din prezenta ordonanță (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 92).

68      O situație juridică în care legislația unui stat membru care reglementează întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale a fost invalidată și, prin urmare, lipsită de efect de către curtea constituțională a acestui stat membru, fără ca legiuitorul național să fi remediat această situație timp de aproape patru ani, este incompatibilă cu obligația, amintită la punctele 58-61 din prezenta ordonanță, de a se asigura că cazurile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii săvârșite pe teritoriul național se pedepsesc cu sancțiuni penale care au un caracter efectiv, proporționat și disuasiv. Astfel, o atare situație, care afectează o dispoziție cu aplicabilitate generală care era aplicabilă oricărei proceduri penale și a cărei neînlocuire ca urmare a declarării neconstituționalității sale nu era previzibilă nici pentru autoritățile însărcinate cu urmărirea penală, nici pentru instanțele penale, implică riscul intrinsec ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu poată fi sancționate din cauza împlinirii acestui termen, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unei cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 94).

 Cu privire la obligațiile ce revin instanțelor naționale

69      Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, de a asigura efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 95 și jurisprudența citată).

70      În speță, articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 96).

71      În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 97).

72      Rezultă, prin urmare, că, în principiu, instanțele naționale sunt obligate, în conformitate cu acest articol 325 alineatul (1) și cu acest articol 2 alineatul (1), să lase neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într‑un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, așa cum s‑a constatat la punctul 66 din prezenta ordonanță, de a crea un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 98).

73      De asemenea, instanțele naționale sunt obligate, în principiu, în conformitate cu aceste dispoziții, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 99).

74      Cu toate acestea, mai este necesar să se verifice dacă obligația de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, protecției drepturilor fundamentale (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 100).

75      În această privință, trebuie amintit în primul rând că, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată, obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu scutește instanțele naționale de necesitatea de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă și principiile generale ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru infracțiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 101).

76      Or, este necesar să se arate că, după cum a statuat Curtea la punctul 109 din Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), obligația instanțelor naționale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alineatul (1) din cartă.

77      În al doilea rând, trebuie amintit că, atunci când, precum în speță, o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într‑o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 110).

78      La punctul 111 din Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), Curtea a constatat că soluțiile adoptate în Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și în Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate de Constituția României, aceste principii trebuind să fie considerate ca fiind standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale.

79      Or, din cuprinsul punctului 118 din Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606), rezultă că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudența națională menționată la punctul anterior, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE și articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menționate la punctul respectiv se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

80      În schimb, ținând seama de necesara punere în balanță a standardului național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alineatul (1) TFUE și ale articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 77 din prezenta ordonanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 123).

81      În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 62 din prezenta ordonanță, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 124).

82      În aceste condiții, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

 Cu privire la a treia întrebare

83      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară dreptului Uniunii.

84      Este necesar să se arate că această întrebare, care vizează răspunderea disciplinară a judecătorilor, este identică cu a treia întrebare din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606).

85      Astfel, după cum a statuat Curtea la punctul 137 din acea hotărâre, este necesar să se răspundă la a treia întrebare din prezenta cauză că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

86      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) dispune:

1)      Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995,

trebuie interpretate în sensul că

instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că

instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2)      Principiul supremației dreptului Uniunii

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

Luxemburg, 9 ianuarie 2024.

*      Limba de procedură: româna.