CELEX:62023TJ0494: Hotărârea Tribunalului (Camera a zecea extinsă) din 16 octombrie 2024.#HG împotriva Comisia Europeană.#Cauza T-494/23.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a zecea extinsă)

16 octombrie 2024(*)

„ Funcție publică – Funcționari – Repararea prejudiciului pretins suferit de Uniune – Recuperarea unei creanțe prin compensare – Termen de prescripție – Drept aplicabil – Articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 – Noțiunea de «în mod normal» – Decizie formală prealabilă de stabilire a creanței care a făcut obiectul unei căi de atac ”

În cauza T‑494/23,

HG, reprezentat de L. Levi, avocată,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de T. Bohr și L. Hohenecker, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă),

compus din doamna O. Porchia, președintă, și domnii M. Jaeger, L. Madise (raportor), P. Nihoul și S. Verschuur, judecători,

grefier: domnul V. Di Bucci,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

având în vedere că niciuna dintre părți nu a formulat, în termen de trei săptămâni de la comunicarea închiderii fazei scrise a procedurii, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamantul, HG, solicită, pe de o parte, anularea Deciziilor Comisiei Europene din 10 octombrie 2022 (BUDG.C.4.001/AM/444), din 13 octombrie 2022 (BUDG.C.4.001/PRS/444), din 11 noiembrie 2022 (BUDG.C.4.001/AM/444_3), din 12 decembrie 2022 (BUDG.C.4.001/AM/444_4), din 9 ianuarie 2023 (BUDG.C.4.001/AM/444_5), din 19 ianuarie 2023 (BUDG.C.4.001/PRS/444_6), din 9 februarie 2023 (BUDG.C.4.001/LM/444), din 10 martie 2023 (BUDG.C.4.001/LM/444) și din 11 aprilie 2023 (BUDG.C.4.001/PRS/444) referitoare la compensarea creanțelor care îl privesc (denumite în continuare „deciziile atacate”) și, pe de altă parte, obligarea Comisiei la rambursarea sumelor recuperate în cuantum de 24 092,59 euro, majorat cu dobânzi de întârziere.

Situația de fapt

2        Prin decizia din 10 februarie 2015 (denumită în continuare „decizia din 10 februarie 2015”), Comisia a impus o sancțiune disciplinară reclamantului, unul dintre funcționarii săi, și l‑a obligat la repararea unui prejudiciu suferit de Uniunea Europeană în cuantum de 108 596,35 euro în temeiul articolului 22 primul paragraf din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”). Această decizie, pe care reclamantul a contestat‑o, a intrat în vigoare la 1 martie 2015.

3        Prin Hotărârea din 15 decembrie 2021, HG/Comisia (T‑693/16 P‑RENV‑RX, EU:T:2021:895), Tribunalul a redus printre altele cuantumul despăgubirii solicitate reclamantului la 80 000 de euro la data pronunțării hotărârii, pentru motivul că Comisia contribuise la producerea prejudiciului. Recursul formulat de recurent împotriva acestei hotărâri a fost respins pentru necompetența vădită a Curții (Ordonanța din 30 iunie 2022, HG/Comisia, C‑150/22 P, nepublicată, EU:C:2022:523).

4        Nicio notă de debit nu a fost trimisă reclamantului între adoptarea deciziei din 10 februarie 2015 și pronunțarea Hotărârii din 15 decembrie 2021, HG/Comisia (T‑693/16 P‑RENV‑RX, EU:T:2021:895). Ordonatorul de credite competent al Comisiei a adresat reclamantului o notă de debit în data de 3 martie 2022, pentru suma de 80 000 de euro, indicând data de 19 aprilie 2022 ca termen‑limită pentru plată. Cererea de retragere a acestei note, formulată de reclamant la 18 martie 2022 pentru motivul existenței unei prescripții de cinci ani, a fost respinsă de ordonatorul de credite prin e‑mailul din 1 aprilie 2022. La 30 mai 2022, reclamantul a formulat o reclamație, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, împotriva deciziei de recuperare a sumei de 80 000 de euro. La 31 mai 2022, reclamantul a primit o scrisoare de atenționare din partea contabilului. Ulterior, au avut loc schimburi cu contabilul înainte ca, prin decizia din 27 septembrie 2022, autoritatea împuternicită să facă numiri să respingă ca inadmisibilă reclamația din 30 mai 2022.

5        Începând cu 10 octombrie 2022, reclamantului i s‑au notificat decizii succesive ale contabilului privind compensarea între datoria pe care o avea față de Comisie și salariul său sau alte creanțe pe care le avea față de aceasta. Compensația pentru salariul lunar era de 3 350 de euro, iar compensația pentru cheltuielile de misiune era integrală. Reclamantul a formulat reclamații împotriva acestor decizii, care au fost respinse prin decizia din 5 mai 2023. În această decizie, autoritatea împuternicită să facă numiri arată în special că prescripția de cinci ani pe care reclamantul a invocat‑o în temeiul Regulamentului (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2018”) nu este aplicabil situației, care ar fi reglementată de Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2012”). Autoritatea menționată adaugă că, în lipsa unei prevederi legale aplicabile, principiul care impune ca administrația să acționeze într‑un termen rezonabil nu a fost încălcat ținând seama de împrejurări.

6        La 10 august 2023, reclamantul a introdus prezenta acțiune, solicitând în special, astfel cum se arată la punctul 1 de mai sus, anularea deciziilor atacate. Decizii subsecvente similare nu fac obiectul prezentei acțiuni.

Concluziile părților

7        Reclamantul solicită Tribunalului:

– anularea deciziilor atacate;

– în măsura în care este necesar, anularea deciziei din 5 mai 2023 de respingere a reclamațiilor sale;

– obligarea Comisiei la rambursarea sumelor recuperate în temeiul deciziilor atacate, și anume 24 092,59 euro, această sumă trebuind majorată cu o dobândă de întârziere calculată la rata Băncii Centrale Europene (BCE) majorată cu 2 puncte;

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

8        Comisia solicită Tribunalului:

– respingerea acțiunii ca nefondată;

– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la concluziile în anulare

9        Reclamantul solicită anularea deciziilor atacate și, în măsura în care este necesar, a deciziei din 5 mai 2023 de respingere a reclamațiilor sale. Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații formulate în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut au drept efect sesizarea Tribunalului cu privire la actul împotriva căruia este formulată reclamația atunci când sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (a se vedea Hotărârea din 16 ianuarie 2018, SE/Consiliul, T‑231/17, nepublicată, EU:T:2018:3, punctul 21 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctul 8).

10      În speță, concluziile privind anularea deciziei de respingere a reclamațiilor sunt lipsite de conținut autonom, în sensul că această decizie confirmă deciziile atacate, că situația reclamantului nu a fost reexaminată în funcție de elemente de drept sau de fapt noi și că această decizie nu modifică și nu completează deciziile atacate. În consecință, concluziile în anulare prezentate de reclamant trebuie înțelese ca fiind îndreptate împotriva deciziilor atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctele 71 și 72 și jurisprudența citată).

11      În susținerea cererii sale de anulare, reclamantul se întemeiază pe trei motive. Acesta invocă încălcarea articolelor 98, 100, 101 și 102 din Regulamentul financiar din 2018, încălcarea principiului respectării unui termen rezonabil și încălcarea principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine.

Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolelor 98, 100, 101 și 102 din Regulamentul financiar din 2018

12      Reclamantul susține în esență că creanța este prescrisă în temeiul articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018, întrucât nota de debit din 3 martie 2022 nu ar fi fost întocmită în termenul de cinci ani prevăzut de această dispoziție din momentul în care Comisia și‑ar fi putut valorifica creanța. Ar rezulta că ordonatorul de credite competent ar fi trebuit, în conformitate cu prevederile articolului 101 alineatul (2) litera (b) din acest regulament, să renunțe la recuperarea creanței constatate, întrucât „creanța nu [ar putea] fi recuperată din cauza […] depășirii termenului de expediere a notei de debit definit la articolul 98 alineatul (2)”.

13      Reclamantul apreciază că aplicabilitatea Regulamentului financiar din 2018 reiese din deciziile atacate, care îl menționează ca temei juridic. Faptul că deciziile de compensare ulterioare celor care fac obiectul prezentului litigiu care i‑au fost adresate menționează acest lucru ca temei juridic ar confirma voința Comisiei de a lua deciziile în cauză pe acest temei. Comisia nu ar avea posibilitatea să modifice un temei juridic în etapa procedurii de reclamație, după cum a procedat în decizia de respingere a reclamațiilor sale din 5 mai 2023, înlocuind temeiul juridic utilizat inițial de Regulamentul financiar din 2012, care nu prevede un termen pentru adoptarea unei note de debit. Din principiul securității juridice ar rezulta că posibilitatea de a schimba motivele unei decizii în etapa reclamației nu poate fi înțeleasă în sensul că merge până la a permite schimbarea temeiului juridic al acesteia.

14      Reclamantul adaugă că creanța Comisiei era lichidă, exigibilă și certă de la adoptarea deciziei din 10 februarie 2015. Caracterul cert al creanței nu ar fi fost pus în discuție de contestația sa, în special contencioasă, și nici aceasta nu ar fi suspendat termenul pentru întocmirea unei note de debit. În ceea ce privește caracterul său lichid, acesta nu ar fi fost afectat de faptul că cuantumul datoriei, astfel cum fusese stabilit în decizia din 10 februarie 2015, a fost redus în Hotărârea din 15 decembrie 2021, HG/Comisia (T‑693/16 P‑RENV‑RX, EU:T:2021:895). Acesta din urmă nu ar fi dat naștere unei noi creanțe, ci reducerii unei creanțe existente. În sfârșit, termenul pentru întocmirea notei de debit nu ar fi fost suspendat prin contestația reclamantului.

15      Comisia contestă aplicabilitatea Regulamentului financiar din 2018 în favoarea celui din 2012, care nu prevede un termen pentru comunicarea unei note de debit.

16      Comisia arată în această privință că stabilirea regulamentului aplicabil trebuia să se facă în funcție de momentul de la care creanța sa devenise certă, lichidă și exigibilă, și anume cel al adoptării Deciziei din 10 februarie 2015. Or, în temeiul articolului 282 alineatul (2) din Regulamentul financiar din 2018, acesta din urmă nu s‑a aplicat decât de la 2 august 2018. Nicio dispoziție tranzitorie nu ar prevedea o aplicare retroactivă a termenului de cinci ani menționat la articolul 98 alineatul (2) din acest regulament în cazul creanțelor deja exigibile înainte de intrarea sa în vigoare. Astfel, acest termen nu s‑ar aplica decât creanțelor devenite certe, lichide și exigibile după intrarea în vigoare a Regulamentului financiar din 2018, ceea ce nu ar fi cazul creanței în cauză.

17      O interpretare contrară ar conduce la introducerea retroactivă a unui termen pentru trimiterea notei de debit pentru creanțe deja exigibile înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului financiar din 2018, care ar contraveni securității juridice și principiului bunei gestiuni și protecției intereselor financiare ale Uniunii.

18      În speță, aplicabilitatea Regulamentului financiar din 2018 nu poate rezulta din simplul fapt că deciziile atacate menționează acest regulament ca temei juridic, întrucât acest temei ar fi eronat și ar fi fost rectificat în mod valabil în favoarea Regulamentului financiar din 2012 în decizia de respingere a reclamațiilor din 5 mai 2023. Astfel, din procedura reclamației precontencioase prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut ar reieși că administrația păstrează posibilitatea de a modifica motivele în temeiul cărora a adoptat decizia contestată înainte ca aceasta să fie supusă instanțelor Uniunii. În plus, Comisia subliniază că deciziile de compensare ulterioare deciziilor atacate nu fac parte din litigiu. În consecință, motivele și dispozițiile la care acestea fac referire nu pot fi luate în considerare.

19      În sfârșit, potrivit Comisiei, termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 81 alineatul (1) din Regulamentul financiar din 2012 nu expirase la adoptarea deciziilor atacate, întrucât nu începuse să curgă decât de la data‑limită de plată comunicată reclamantului în nota de debit, și anume la 19 aprilie 2022.

20      Articolul 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul financiar din 2018 prevede că „[o] creanță identificată ca fiind certă, lichidă și exigibilă se constată printr‑un ordin de recuperare prin care ordonatorul de credite competent îi dă dispoziție contabilului să recupereze cuantumul” și că „[a]cesta este urmat de o notă de debit trimisă debitorului, [cu excepția cazurilor care nu sunt relevante în speță]”. Articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018 adaugă că „[o]rdonatorul de credite trimite nota de debit imediat după ce se constată creanța și cel mai târziu în termen de cinci ani din momentul în care instituția Uniunii a fost, în mod normal, în măsură să își invoce creanța”. Aceeași dispoziție precizează că „[a]cest termen nu se aplică atunci când ordonatorul de credite competent stabilește că, în ciuda eforturilor pe care le‑a depus instituția Uniunii, întârzierea acțiunii este imputabilă conduitei debitorului”.

21      Trebuie să se observe că, în conformitate cu articolul 282 alineatul (2) din Regulamentul financiar din 2018, dispozițiile articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din același regulament, care prevede prescripția de cinci ani invocată de reclamant, sunt aplicabile din aceeași zi cu cea a intrării în vigoare a acestui regulament, 2 august 2018. Astfel, dispozițiile tranzitorii prevăzute la articolul 279 din același regulament și datele de aplicabilitate retroactive sau amânate pentru anumite dispoziții, prevăzute la articolul 282 alineatul (3), nu le privesc. Pe de altă parte, articolul 281 din Regulamentul financiar din 2018 prevede că, cu excepția cazului în care există o excepție nerelevantă în speță, Regulamentul financiar din 2012 se abrogă cu începere de la 2 august 2018.

22      În continuare, în ceea ce privește principiile succesiunii normelor în timp, trebuie amintit că o normă nouă se aplică în principiu imediat efectelor viitoare ale unei situații născute sub imperiul normei vechi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 1970, Brock, 68/69, EU:C:1970:24, punctul 7). Efectele viitoare ale unei situații născute sub imperiul unei norme vechi trebuie interpretate în sensul că vizează efectele actuale ale acestei situații în momentul în care norma nouă își găsește aplicarea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2002, D’Hoop, C‑224/98, EU:C:2002:432, punctul 25 și jurisprudența citată). Aplicarea unei norme noi efectelor actuale ale unei situații născute sub imperiul normei vechi nu constituie o aplicare retroactivă a normei noi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 1986, Licata/CES, 270/84, EU:C:1986:304, punctul 31).

23      Astfel, s‑a statuat în mod constant că o normă nouă se aplică de la data sa de aplicabilitate stabilită în actul care o instituie și că, deși aceasta nu se aplică situațiilor juridice născute și care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi. Mai precis, din jurisprudență reiese că se prezumă în general că normele de procedură se aplică la data intrării lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept substanțial, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează situații apărute anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2015, Comisia/Moravia Gas Storage, C‑596/13 P, EU:C:2015:203, punctele 32 și 33 și jurisprudența citată).

24      S‑a statuat de asemenea că, deși o normă de prescripție referitoare la o datorie vamală era o normă de drept substanțial, întrucât aceasta reglementa însăși datoria vamală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 februarie 2006, Molenbergnatie, C‑201/04, EU:C:2006:136, punctele 39-41, și Hotărârea din 3 iunie 2021, Jumbocarry Trading, C‑39/20, EU:C:2021:435, punctul 35), ea se putea aplica totuși efectelor viitoare ale unei situații în care datoria în cauză nu era definitiv dobândită, în pofida împrejurării că aceasta s‑a născut sub imperiul unei norme anterioare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Jumbocarry Trading, C‑39/20, EU:C:2021:435, punctul 38).

25      În speță, creanța Uniunii față de reclamant nu era definitiv dobândită la 2 august 2018, întrucât reclamantul contestase creanța menționată, iar acțiunea contencioasă în această privință era încă pendinte și, prin urmare, nu se poate recunoaște nici că, în ziua anterioară acestei date, și anume la aproximativ trei ani și jumătate după decizia din 10 februarie 2015, ținând seama de aceste împrejurări, Comisia pierduse definitiv dreptul de a recupera creanța respectivă ca urmare a unei întârzieri în punerea în aplicare a acestui drept. Astfel, pe de o parte, Regulamentul financiar din 2012 nu stabilea un termen special pentru trimiterea unei note de debit și, pe de altă parte, termenul rezonabil pe care o instituție a Uniunii trebuie totuși să îl respecte în acest tip de situație pentru a‑și exercita competențele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctul 96 și jurisprudența citată) nu era depășit având în vedere împrejurările. În consecință, articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018 se aplică creanței în cauză.

26      Ținând seama de concluzia care precedă, nu este necesară pronunțarea cu privire la argumentele reclamantului potrivit cărora Comisia nu putea schimba temeiul juridic al deciziilor atacate în decizia sa de respingere a reclamațiilor din 5 mai 2023.

27      Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamant, el nu beneficiază de prescripția prevăzută la articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018.

28      Astfel, această dispoziție prevede că termenul de prescripție de cinci ani curge „din momentul în care instituția Uniunii a fost, în mod normal, în măsură să își invoce creanța”.

29      Or, Comisia a putut considera în mod întemeiat că împrejurările speței caracterizate printr‑o creanță contestată care putea fi ulterior anulată sau redusă, după cum s‑a verificat, întrucât Tribunalul a redus‑o de la 108 596,35 euro la 80 000 de euro în Hotărârea din 15 decembrie 2021, HG/Comisia (T‑693/16 P‑RENV‑RX, EU:T:2021:895), nu au fost normale, în sensul articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018, decât după rămânerea definitivă a hotărârii menționate.

30      În această privință, trebuie subliniat că, într‑o situație procedurală precum cea din speță, în care creanța a trebuit mai întâi să fie stabilită, în urma unei proceduri speciale, printr‑o decizie formală prealabilă constatării sale, o astfel de interpretare a articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018 este în interesul unei bune administrări, întrucât este favorabilă atât intereselor instituțiilor creditoare, cât și celor ale debitorilor sau eventualilor terți vizați, deoarece aceasta nu obligă în toate împrejurările ordonatorul competent să dispună recuperarea creanțelor contestate în principiu sau în cuantumul lor de către debitori înainte de a se pronunța cu privire la soarta definitivă a acestor creanțe și fără a ține seama de dobânzile citate anterior. În special, atunci când creanța există față de un funcționar, iar acesta o contestă atât în principiu, cât și în ceea ce privește cuantumul său, solicitând anularea sau modificarea deciziei prealabile care o stabilește, ordonatorul de credite poate, pentru a stabili momentul oportun pentru constatarea creanței, să dispună recuperarea acesteia și să trimită nota de debit, să ia în considerare în special, având în vedere obligația de solicitudine a administrației față de agenții săi, care îl obligă să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, EU:C:1980:139, punctul 22), importanța sumei în discuție în raport cu veniturile funcționarului și aprecierea sa cu privire la posibilitatea ca această sumă, în special dacă decurge din angajarea răspunderii funcționarului, să fie modificată de instanță în exercitarea unei competențe de fond.

31      Această interpretare o urmează pe cea a Curții, care a considerat că, chiar dacă o instituție era în mod normal în măsură să își valorifice creanța începând de la data la care aceasta era certă, lichidă și exigibilă, și anume, în speță, 1 martie 2015, data de la care produce efecte decizia din 10 februarie 2015, era necesar să se țină seama de circumstanțele proprii cauzei pentru a aprecia dacă ordonatorul de credite întârziase să comunice o notă de debit debitorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctele 103 și 104). În această privință, Curtea a precizat că era necesar să se țină seama în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de diferitele etape procedurale pe care le‑a urmat instituția Uniunii (Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctul 99).

32      Interpretarea menționată este de asemenea conformă cu voința legiuitorului Uniunii care a dorit să introducă dispozițiile articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul financiar din 2018, în special pentru a ține seama de jurisprudența amintită la punctul 31 de mai sus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 8 din motivele Propunerii de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2021/2002, a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1305/2013, (UE) nr. 1306/2013, (UE) nr. 1307/2013, (UE) nr. 1308/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014, (UE) nr. 652/2014 ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Deciziei nr. 541/2014/UE a Parlamentului European și a Consiliului [COM/2016/0605 final – 2016/0282 (COD)].

33      În ceea ce privește pretinsa încălcare a articolelor 100 și 102 din Regulamentul financiar din 2018, reclamantul nu exprimă niciun argument pentru a o susține. În temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al regulamentelor de procedură ale instanțelor Uniunii, astfel cum au fost interpretate în cadrul unei jurisprudențe constante, cererea introductivă trebuie să cuprindă motivele și argumentele invocate într‑un mod suficient de clar și de precis pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar instanței să se pronunțe, dacă este cazul, fără a trebui să solicite alte informații. În caz contrar, critica obscură sau vagă este inadmisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Tàpias/Consiliul, T‑527/16, EU:T:2019:856, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată). Motivele întemeiate pe încălcarea articolelor 100 și 102 din Regulamentul financiar din 2018 sunt, așadar, inadmisibile.

34      Rezultă din cele ce precedă că motivul întemeiat pe încălcarea articolelor 98, 100, 101 și 102 din Regulamentul financiar din 2018 trebuie respins.

Cu privire la motivul întemeiat pe nerespectarea termenului rezonabil

35      Reclamantul susține că, în ipoteza în care Regulamentul financiar din 2012, care nu precizează termenul în care trebuie comunicată o notă de debit, ar fi aplicabil, Comisia și‑a încălcat obligația de a respecta un termen rezonabil și principiul securității juridice care l‑ar împiedica să întârzie la nesfârșit exercitarea competențelor sale.

36      Trebuie să se constate că reclamantul nu a invocat motivul întemeiat pe nerespectarea termenului rezonabil decât cu titlu subsidiar în ipoteza în care Regulamentul financiar din 2012 ar fi aplicabil. Or, astfel cum s‑a statuat la punctul 25 de mai sus, Regulamentul financiar din 2012 nu se aplică deciziilor atacate.

37      Motivul întemeiat pe nerespectarea termenului rezonabil trebuie, așadar, în orice caz, să fie înlăturat.

Cu privire la motivele întemeiate pe încălcarea principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine

38      Reclamantul susține că lipsa comunicării prealabile a serviciilor Comisiei cu acesta cu privire la modalitățile de recuperare a creanței înainte de adoptarea deciziilor atacate constituie o încălcare a principiului bunei administrări, precum și a obligației de solicitudine. În special, acesta nu ar fi fost suficient informat cu privire la motivele care au condus la compensarea creanțelor, la calendarul rambursărilor sau la posibilitățile unui plan de reeșalonare a datoriei sale. Reclamantul este de asemenea surprins că, în cele din urmă, Comisia a dorit să își recupereze creanța în termen de doi ani după ce a așteptat șase ani pentru a o solicita.

39      Comisia susține că a luat în considerare atât dispozițiile aplicabile, cât și interesele reclamantului, alegând modalitățile de recuperare prin compensație rezonabilă pe o perioadă de aproximativ doi ani, ținând seama de remunerația persoanei interesate. În plus, reclamantul nu ar fi invocat un interes specific pentru o eșalonare specială a datoriei sale. Dacă aceasta ar fi fost situația, Comisia ar fi fost pregătită să adapteze planul de eșalonare.

40      Trebuie arătat că, în e‑mailul ordonatorului de credite din 1 aprilie 2022, prin care se respinge cererea de retragere a notei de debit din 3 martie (a se vedea punctul 4 de mai sus), prezentat de însuși reclamantul, acesta din urmă a fost invitat să contacteze serviciile Comisiei cu privire la modalitățile de rambursare a datoriei sale. Or, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi efectuat un astfel de demers și nici că a început în mod spontan să onoreze această datorie, fie înainte, fie după data limită de plată de 19 aprilie 2022 menționată în nota de debit respectivă. În aceste condiții, prin faptul că a efectuat prin compensarea cu salariul reclamantului sau cu rambursarea unor cheltuieli, astfel cum impune articolul 102 alineatul (1) din Regulamentul financiar din 2018, și prin reținerea din oficiu a unui plan de eșalonare de aproximativ doi ani, lăsând la dispoziția reclamantului un venit convenabil ținând seama de nivelul său de remunerare, contabilul Comisiei, prin adoptarea deciziilor atacate, nu a încălcat nici principiul bunei administrări, nici obligația de solicitudine a instituțiilor față de funcționarii lor.

41      Motivele întemeiate pe încălcarea principiului bunei administrări și a obligației de solicitudine trebuie, așadar, respinse. Prin urmare, concluziile în anulare trebuie respinse.

Cu privire la cererea de rambursare

42      Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material ca urmare a deciziilor atacate, care corespunde cuantumului total al reținerilor pe care le‑a suferit, și anume 24 092,59 de euro. El solicită plata acestei sume, majorată cu dobânzi de întârziere aplicate începând de la fiecare dintre deciziile atacate și calculate potrivit modalităților indicate în concluziile sale.

43      Comisia contestă nelegalitatea deciziilor atacate și, prin urmare, orice prejudiciu.

44      Întrucât motivele de anulare a deciziilor atacate au fost respinse, se pare că cererea de obligare a Comisiei la restituirea sumelor recuperate nu poate fi, în orice caz, admisă, fără a fi necesar să se examineze admisibilitatea unei astfel de cereri. Așadar, este necesar să se respingă cererea de rambursare și, prin urmare, acțiunea în totalitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

45      Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă)

declară și hotărăște:

1) Respinge acțiunea.

2) Îl obligă pe HG la plata cheltuielilor de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 octombrie 2024.

Semnături

*      Limba de procedură: franceza.