CELEX:62024CJ0253: Hotărârea Curții (Camera a patra) din 4 septembrie 2025.#Ministero della Giustizia împotriva lui NZ.#Cererea de decizie preliminară formulată de Corte di Appello di L’Aquila.#Trimitere preliminară – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Clauza 4 – Principiul nediscriminării – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Magistrați onorifici și magistrați de drept comun – Clauza 5 – Măsuri de prevenire și de sancționare a recurgerii abuzive la contracte sau raporturi de muncă pe durată determinată succesive – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Dreptul la concediu anual plătit – Articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Procedura de evaluare în vederea confirmării definitive în funcția de magistrat onorific – Renunțarea ex lege la pretențiile care decurg din funcția de magistrat onorific exercitată anterior procedurii de evaluare – Pierderea unui drept la concediu anual plătit conferit de dreptul Uniunii.#Cauza C-253/24.

–

pentru NZ, de P. Perna, avvocata;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Fiandaca și G. Santini, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Delaude și D. Recchia, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a clauzelor 4 și 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), precum și a articolelor 31 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției, Italia), angajator, pe de o parte, și NZ, o magistrată onorifică, pe de altă parte, în legătură cu consecințele care decurg din participarea lui NZ la o procedură de evaluare pentru a fi confirmată definitiv în funcție.

3

Clauza 2 din acordul‑cadru, intitulată „Domeniul de aplicare”, prevede la punctul (1):

„Prezentul acord se aplică în cazul lucrătorilor pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.”

4

Clauza 4 din acordul‑cadru, intitulată „Principiul nediscriminării”, prevede la punctul (1):

„În ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, angajații cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.”

5

Potrivit clauzei 5 din acordul‑cadru, intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”:

„(1) Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, convențiile colective și practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare și categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

(2) Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, și partenerii sociali stabilesc, acolo unde este cazul, în ce condiții contractele sau raporturile de muncă:

6

Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.”

7

Articolul 29 din decreto legislativo n. 116 – Riforma organica della magistratura onoraria e altre disposizioni sui giudici di pace, nonché disciplina transitoria relativa ai magistrati onorari in servizio, a norma della legge 28 aprile 2016, n. 57 (Decretul legislativ nr. 116 privind reforma organică a magistraturii onorifice și alte dispoziții referitoare la judecătorii de pace, precum și regimul tranzitoriu aplicabil magistraților onorifici aflați în funcție, în conformitate cu Legea nr. 57 din 28 aprilie 2016) din 13 iulie 2017 (GURI nr. 177 din 31 iulie 2017, p. 1, astfel cum a fost modificat prin legge n. 234 – Bilancio di previsione dello Stato per l’anno finanziario 2022 e bilancio pluriennale per il triennio 2022-2024 (Legea nr. 234 privind bugetul previzional al statului pentru anul bugetar 2022 și bugetul multianual 2022-2024) din 30 decembrie 2021 (GURI nr. 310 din 31 decembrie 2021, p. 1) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 116/2017”), prevede la alineatele 1-3, 5 și 9:

„1. Magistrații onorifici în funcție la data intrării în vigoare a prezentului decret pot fi confirmați, la cerere, până la împlinirea vârstei de 70 de ani.

2. Magistrații onorifici în funcție la data intrării în vigoare a prezentului decret, care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi confirmați, fie în cazul în care nu au depus o cerere, fie în cazul în care nu au promovat procedura de evaluare menționată la alineatul 3, au dreptul, sub rezerva refuzului lor, la o indemnizație de 2500 de euro în valoare brută, înainte de deducerea impozitelor cu reținere la sursă, pentru fiecare an de serviciu în care magistratul a participat la ședințe pentru cel puțin 80 de zile și de 1500 de euro în valoare brută, înainte de deducerea impozitelor cu reținere la sursă, pentru fiecare an de serviciu în care magistratul a participat la ședințe pentru mai puțin de 80 de zile și, în orice caz, nu mai mult de o limită maximă personală de 50000 de euro în valoare brută înainte de deducerea impozitelor cu reținere la sursă. În scopul calculării indemnizației datorate în conformitate cu teza precedentă, o perioadă de serviciu mai mare de șase luni este egală cu un an. Primirea indemnizației implică renunțarea la orice altă pretenție, de orice natură, care decurge din raportul de muncă cu titlu onorific care a încetat.

3. În vederea confirmării menționate la alineatul 1, Consiglio superiore della magistratura (Consiliul Superior al Magistraturii) inițiază, prin decizie, trei proceduri de evaluare distincte, care urmează să fie organizate anual în perioada trienală 2022-2024. Acestea se referă la magistrații onorifici în funcție care, la data intrării în vigoare a prezentului decret, au efectuat:

[…]

5. Cererea de participare la procedurile de evaluare menționate la alineatul 3 implică renunțarea la orice altă pretenție, de orice natură, care decurge din raportul de muncă cu titlu onorific anterior, cu excepția, în caz de neconfirmare, a dreptului la indemnizația menționată la alineatul 2.

[…]

9. Magistrații onorifici în funcție la data intrării în vigoare a prezentului decret își încetează activitatea în cazul în care nu depun cerere de participare la procedura de evaluare menționată la alineatul 3.”

8

Această dispoziție a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2022.

9

NZ exercită, de la 14 februarie 2001, funcția de magistrat onorific la Tribunale di Vasto (Tribunalul din Vasto, Italia). Numită inițial pentru o perioadă de trei ani, numirea sa în această funcție a fost prelungită și reînnoită o dată la patru ani, până la 13 decembrie 2022. La această din urmă dată, ea a fost confirmată definitiv în funcție până la vârsta de 70 de ani, în temeiul articolului 29 din Decretul legislativ nr. 116/2017, care introduce posibilitatea magistraților onorifici aflați în funcție la data de 1 ianuarie 2022 de a solicita să participe la o procedură de evaluare în vederea unei astfel de confirmări definitive în funcție.

10

Între 14 februarie 2001 și 13 decembrie 2022, NZ a primit indemnizații calculate printre altele în funcție de numărul de ședințe organizate.

11

NZ nu și‑a desfășurat activitatea în perioadele de vacanță judiciară stabilite de reglementarea națională, cuprinse între 1 și 31 august a fiecărui an. În aceste perioade, ea nu a primit, așadar, indemnizații.

12

Fiind înscrisă și în ordinul avocaților, NZ a putut continua să exercite în paralel, până la 13 decembrie 2022, profesia de avocat în afara jurisdicției teritoriale a instanței la care era repartizată.

13

În calitate de avocată, ea intra sub incidența sistemului obligatoriu de securitate socială administrat de Cassa Nazionale Forense (Casa Națională de Asigurări Sociale a Avocaților, Italia). În acest temei, ea era obligată să plătească o contribuție al cărei cuantum depindea de veniturile din activitatea sa de avocat, precum și de indemnizația care decurgea din funcția sa de magistrat onorific.

14

Considerându‑se victima unei diferențe de tratament nelegale privind retribuirea funcției sale înainte de intrarea în vigoare a articolului 29 din Decretul legislativ nr. 116/2017 și confirmarea definitivă în funcția sa de magistrat onorific, NZ a introdus la instanța de prim grad de jurisdicție o acțiune având ca obiect recunoașterea, pentru funcția de magistrat onorific, a calității de „lucrător salariat”, în sensul dreptului italian, sau de „lucrător”, în sensul dreptului Uniunii, și, prin urmare, a dreptului său de a beneficia de un tratament economic și juridic echivalent cu cel al lucrătorilor care exercită funcții comparabile în serviciul Ministerului Justiției, inclusiv în ceea ce privește sărbătorile legale, concediile anuale, concediile de maternitate și de boală, indemnizațiile de boală și de accident, salariul de încetare a contractului, protecția socială și asigurările. Aceasta a solicitat de asemenea repararea prejudiciului suferit ca urmare a pretinsei nerespectări a obligațiilor prevăzute de dreptul Uniunii în materie de concedii, de concediu de maternitate și de orice altă protecție. În plus, NZ a solicitat ca această instanță să constate că ministerul menționat a reiterat în mod abuziv în privința sa încheierea de contracte de muncă pe durată determinată și ca ministerul respectiv să fie obligat la repararea prejudiciului care a rezultat din aceasta pentru NZ.

15

Prin hotărârea din 14 martie 2022, instanța de prim grad de jurisdicție a admis în parte această acțiune. Aceasta a statuat că, în exercitarea funcției sale de magistrat onorific, NZ trebuia să fie calificată drept „lucrător”, în sensul dreptului Uniunii, și avea dreptul să primească aceeași remunerație care este plătită unui magistrat de drept comun. Totuși, această instanță a considerat că această calificare nu era de natură să îi confere dreptul de a fi afiliată, la Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) (Institutul Național de Securitate Socială, Italia), la sistemul de securitate socială al funcționarilor, în lipsa unui raport de muncă public. În consecință, instanța menționată a obligat Ministerul Justiției să îi plătească lui NZ remunerațiile datorate pentru perioada anterioară acțiunii sale, în limitele prescripției de cinci ani. În plus, aceeași instanță a apreciat că raportul de muncă pe durată determinată al lui NZ fusese reiterat în mod abuziv și a obligat acest minister să repare prejudiciul suferit de NZ în limita a nouă salarii lunare reprezentând remunerația care este plătită unui magistrat de drept comun.

16

Ministerul Justiției a declarat apel împotriva acestei decizii la Corte d’appello di L’Aquila (Curtea de Apel din L’Aquila, Italia), care este instanța de trimitere, contestând atât caracterul comparabil al funcțiilor de magistrat onorific și de magistrat de drept comun, cât și caracterul abuziv al recurgerii la contracte pe durată determinată.

17

NZ a formulat un apel incident, contestând calificarea pretențiilor sale drept cerere de remunerație, iar nu de despăgubire, așa cum fusese reținută de instanța de prim grad de jurisdicție, precum și aplicarea termenului de prescripție de cinci ani, iar nu de zece ani, care a rezultat din această calificare. Aceasta contestă de asemenea faptul că calificarea sa drept „lucrător”, în sensul dreptului Uniunii, nu i‑a conferit dreptul de a fi afiliată la INPS.

18

În timp ce procedura de apel era pendinte, NZ a finalizat procedura care prevedea posibilitatea ca magistrații onorifici aflați în funcție la data de 1 ianuarie 2022 să solicite participarea la o procedură de evaluare prevăzută la articolul 29 alineatul 3 din Decretul legislativ nr. 116/2017.

19

În calitate de magistrată onorifică astfel confirmată, NZ beneficiază, de la 13 decembrie 2022, de o remunerație fixă, calculată pe baza salariului unui funcționar angajat de Ministerul Justiției, de o indemnizație judiciară și de tichete de masă. Această remunerație se plătește și în perioada vacanțelor judecătorești în care nu desfășoară activități. În plus, întrucât a optat pentru regimul de exclusivitate a funcțiilor onorifice, NZ a fost radiată din tabloul ordinului avocaților și al Casei Naționale de Securitate Socială a Avocaților și a fost afiliată la INPS.

20

Ținând seama de participarea lui NZ la procedura de evaluare prevăzută la articolul 29 alineatul 3 din Decretul legislativ nr. 116/2017 și de faptul că acest articol 29 alineatul 5 prevede că o astfel de participare implică, pentru magistrații onorifici confirmați în funcție la încheierea acestei proceduri, renunțarea ex lege la orice altă pretenție care decurge din raportul lor de muncă cu titlu onorific anterior, Ministerul Justiției consideră că litigiul principal a rămas fără obiect.

21

NZ se opune acestei cereri de nepronunțare asupra fondului și solicită instanței de trimitere să ridice o problemă de legalitate constituțională a articolului 29 din Decretul legislativ nr. 116/2017, în special a acestei renunțări ex lege prevăzute la alineatul 5 al acestui articol.

22

Instanța de trimitere ridică problema compatibilității articolului 29 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 116/2017 cu clauza 4 din acordul‑cadru, cu articolul 7 din Directiva 2003/88, precum și cu articolele 31 și 47 din cartă, în special în măsura în care renunțarea ex lege menționată afectează dreptul la remunerația pentru concedii echivalent cu cel de care beneficiază magistrații de drept comun. Ea consideră oportun să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în această privință, ținând seama de efectul direct al acestor dispoziții și de competența subsecventă de care dispune de a înlătura aplicarea unei reglementări naționale contrare unei norme care are un asemenea efect.

23

În plus, această instanță ridică problema dacă articolul 29 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 116/2017 îndeplinește cerințele care decurg din clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru. Ea consideră că este oportun să solicite Curții să se pronunțe și în această privință, în măsura în care un răspuns din partea acesteia la cea de a doua întrebare ar facilita evaluarea referitoare la necesitatea de a transmite Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) problema constituționalității dispoziției naționale în cauză.

24

În aceste condiții, Corte d’appello di L’Aquila (Curtea de Apel din L’Aquila) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25

Guvernul italian contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

26

Acesta arată, în primul rând, că Curtea a fost deja sesizată de Giudice di pace di Fondi (judecătorul de pace din Fondi, Italia) cu o cerere de decizie preliminară, înregistrată sub numărul C‑548/22, care ridică probleme identice și referitoare la aceleași dispoziții naționale precum cele în discuție în cauza principală. Acest guvern consideră, pentru motive care țin în esență de economia procedurii, că prezenta trimitere preliminară este lipsită de utilitate și că cauza principală ar fi trebuit să fie suspendată în așteptarea răspunsului Curții în cadrul cauzei C‑548/22.

27

În al doilea rând, instanța de trimitere nu ar stabili nicio legătură între principiile dreptului Uniunii la care se referă și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

28

În sfârșit, în al treilea rând, a doua întrebare ar fi ipotetică, întrucât ar privi o altă situație decât cea a reclamantei din litigiul principal, în măsura în care aceasta din urmă a susținut cu succes probele orale din procedura de evaluare și, prin urmare, nu a beneficiat de indemnizația pecuniară în cazul eșecului la această procedură, menționată la această întrebare.

29

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 17 septembrie 2020, Burgo Group, C‑92/19, EU:C:2020:733, punctul 39 și jurisprudența citată).

30

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 17 septembrie 2020, Burgo Group, C‑92/19, EU:C:2020:733, punctul 40 și jurisprudența citată).

31

În această privință, pentru a permite Curții să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă pentru instanța națională, articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții impune ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (Hotărârea din 27 aprilie 2023, AxFina Hungary, C‑705/21, EU:C:2023:352, punctul 26).

32

În primul rând, trebuie arătat că, deși împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 septembrie 2024, Presidenza del Consiglio dei ministri ș.a. (Retribuirea magistraților onorifici) (C‑548/22, EU:C:2024:730), în care Curtea, de altfel, a declarat inadmisibilă cererea de decizie preliminară, sunt comparabile cu cele din cauza principală și că aceste două cauze ridică întrebări similare, nu este mai puțin adevărat că, având în vedere în special jurisprudența constantă citată la punctele 29 și 30 din prezenta hotărâre, sub rezerva respectării cerințelor care decurg din aceasta, instanța națională rămâne liberă să introducă o trimitere preliminară privind interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. Într‑adevăr, existența unei jurisprudențe consacrate cu privire la un aspect din dreptul Uniunii, deși poate conduce Curtea la a da o ordonanță în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, nu poate afecta cu nimic admisibilitatea unei trimiteri preliminare în cazul în care o instanță națională decide, în cadrul acestei puteri de apreciere, să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 TFUE (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo ș.a., C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 49).

33

În al doilea rând, invocând în mod motivat îndoielile sale, pe de o parte, cu privire la aspectul dacă, în raport cu clauza 4 din acordul‑cadru, cu articolul 7 din Directiva 2003/88 și cu articolul 31 din cartă, reclamanta din litigiul principal este susceptibilă să fie privată de dreptul la concediu plătit de care beneficiază orice lucrător și, pe de altă parte, cu privire la compatibilitatea procedurii de evaluare în discuție în litigiul principal cu clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru, instanța de trimitere expune în mod suficient legătura pe care o stabilește între dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal.

34

Cu toate acestea, în ceea ce privește articolul 47 din cartă, trebuie arătat că instanța de trimitere nu a explicat suficient de concret în ce mod i‑ar fi necesară o interpretare a acestei dispoziții pentru a se pronunța în litigiul pendinte în fața sa și nici nu descrie legătura care ar exista între aceasta și legislația națională aplicabilă acestui litigiu, ținând seama în special de faptul că, pe de o parte, litigiul menționat privește exercitarea dreptului reclamantei din litigiul principal la indemnizația de concediu anual plătit, precum și legalitatea mecanismului privind prevenirea și sancționarea recurgerii abuzive la raporturi de muncă pe durată determinată succesive și că, pe de altă parte, reclamanta din litigiul principal a sesizat instanțele naționale competente pentru a obține protecția acestor drepturi.

35

În ceea ce privește, în al treilea rând, caracterul pretins ipotetic al celei de a doua întrebări, astfel cum reiese fără echivoc din decizia de trimitere, instanța de trimitere ridică problema compatibilității în raport cu dreptul Uniunii a măsurii care impune ca magistrații onorifici care solicită să participe la proceduri de evaluare să renunțe la orice drept pentru perioada anterioară acestei proceduri și în special la dreptul la concediu anual plătit. Întrucât reclamanta din litigiul principal a fost constrânsă, prin legislația națională în cauză, să renunțe la acest drept din moment ce a solicitat să participe la această procedură, raportul dintre interpretarea solicitată a dreptului Uniunii și obiectul litigiului principal este evident, iar această a doua întrebare nu prezintă un caracter ipotetic în ceea ce privește pierderea dreptului menționat.

36

Cu toate acestea, este cert că reclamanta din litigiul principal a trecut cu succes de procedura de evaluare și a fost confirmată definitiv în funcția sa de magistrată onorifică. Prin urmare, întrebările instanței de trimitere privind modalitățile de organizare a acestei proceduri și legislația națională care prevede o indemnizație pecuniară în caz de nereușită la această procedură nu fac obiectul litigiului principal. În consecință, a doua întrebare este ipotetică în măsura în care privește aceste două întrebări.

37

Rezultă că cererea de decizie preliminară este admisibilă, cu excepția celei de a doua întrebări în măsura în care privește modalitățile de organizare a procedurii de evaluare a magistraților onorifici în vederea confirmării lor definitive în funcție și indemnizația pecuniară în cazul nereușitei la această procedură.

38

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 30 aprilie 2025, Genzyński, C‑278/24, EU:C:2025:299, punctul 41 și jurisprudența citată).

39

În speță, rezultă că există o legătură strânsă între cele două întrebări adresate de instanța de trimitere. Astfel, acestea se referă la drepturile pe care magistrații onorifici care au fost confirmați în funcție la încheierea procedurii de evaluare nu le mai pot invoca, pentru acest motiv. Astfel, prima întrebare privește interpretarea clauzei 4 din acordul‑cadru, a articolului 7 din Directiva 2003/88, precum și a articolului 31 din cartă și vizează în special pierderea dreptului la concediu plătit pentru perioada anterioară acestei confirmări, în timp ce a doua întrebare privește interpretarea clauzei 5 din acordul‑cadru și vizează, în sens mai larg, renunțarea la orice drept referitor la această perioadă anterioară.

40

În ceea ce privește, în primul rând, dispozițiile invocate în întrebările adresate, instanța de trimitere arată că procedura de evaluare constituie o măsură adoptată pentru a răspunde solicitărilor Comisiei Europene și Hotărârii din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni) (C‑658/18, EU:C:2020:572). Din această perspectivă, această procedură trebuie să pună în aplicare obligația care decurge din clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru de a adopta măsuri efective pentru a preveni și a sancționa folosirea abuzivă a contractelor pe durată determinată succesive.

41

Astfel, această instanță ridică problema dacă procedura de evaluare este suficient de disuasivă pentru a putea fi calificată drept măsură care sancționează recurgerea abuzivă la asemenea contracte, în sensul acestei clauze 5 punctul (1), și, în consecință, dacă respectă cerințele acestei dispoziții, astfel cum a fost interpretată de Curte.

42

Instanța menționată arată în această privință că reglementarea în discuție în litigiul principal i‑a permis lui NZ să obțină permanentizarea funcției sale, precum și garanții pentru perioada ulterioară acestei permanentizări, asemenea reformelor examinate în cadrul Hotărârii din 26 noiembrie 2014, Mascolo ș.a. (C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401), și al Hotărârii din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti (C‑494/17, EU:C:2019:387). Totuși, spre deosebire de aceste reforme, reglementarea menționată prevede că cererea de participare la procedurile de evaluare implică pentru magistrații onorifici renunțarea la orice altă pretenție care decurge din raportul de muncă cu titlu onorific anterior și, prin urmare, renunțarea la invocarea principiului nediscriminării prevăzut în clauza 4 din acordul‑cadru în susținerea pretențiilor lor.

43

Instanța de trimitere ridică, așadar, în esență problema compatibilității reglementării menționate cu dispoziția pe care intenționează să o pună în aplicare, și anume clauza 5 din acordul‑cadru, prin care se urmăresc prevenirea și sancționarea recurgerii abuzive la contractele de muncă pe durată determinată succesive, coroborată cu clauza 4 din acest acord, precum și cu articolul 7 din Directiva 2003/88, care concretizează dreptul la concediu anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, de care un lucrător se poate prevala față de angajatorul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Keolis Agen, C‑271/22-C‑275/22, EU:C:2023:834, punctul 28). Prin urmare, este oportun ca întrebările preliminare să fie examinate împreună.

44

În această privință, este necesar să se arate în plus că, deși instanța de trimitere menționează, în textul primei întrebări adresate, articolul 31 alineatul (1) din cartă, care consacră dreptul oricărui lucrător la condiții de muncă ce respectă sănătatea, securitatea și demnitatea sa, din explicațiile care figurează în decizia de trimitere, precum și din contextul acestei întrebări reiese că aceasta vizează, în realitate, alineatul (2) al articolului 31 menționat.

45

În al doilea rând, trebuie să se constate că, deși reiese din modul de redactare a întrebărilor adresate că întrebările instanței de trimitere privesc articolul 29 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 116/2017, care impune magistraților onorifici, cu ocazia cererii lor de participare la procedura de evaluare în discuție, să renunțe la orice drept care decurge din raportul onorific anterior, această instanță vizează totuși în mod specific, în motivarea deciziei de trimitere, renunțarea la dreptul la concediu anual plătit, drept de care nu beneficiază magistrații onorifici în perioadele de vacanță judiciară, spre deosebire de magistrații de drept comun.

46

Astfel, în ceea ce privește acest drept, instanța de trimitere consideră că reclamanta din litigiul principal se află într‑o situație comparabilă cu cea a unui magistrat de drept comun. Instanța menționată arată în această privință că, înainte de intrarea în vigoare a reglementării în discuție în litigiul principal, acestei reclamante ar fi trebuit, în calitate de „lucrătoare” și de „lucrătoare pe durată determinată”, să i se admită cererea de remunerație pentru perioada vacanței judecătorești, fără a aduce atingere aplicării normelor de prescripție relevante.

47

În ceea ce privește, în schimb, dreptul la protecție socială, instanța de trimitere consideră că situația magistraților onorifici și cea a magistraților de drept comun nu este comparabilă și, în orice caz, că o eventuală diferență de tratament ar fi justificată.

48

Sub rezerva acestor considerații introductive, trebuie, așadar, să se examineze numai unul dintre aspectele reglementării în discuție în litigiul principal, evidențiat de instanța de trimitere în decizia sa, și anume cerința de a renunța la dreptul la concediu anual plătit pentru perioada anterioară procedurii de evaluare.

49

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru coroborată cu clauza 4 din acest acord, cu articolul 7 din Directiva 2003/88, precum și cu articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opune unei reglementări naționale prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive, care condiționează cererea magistraților onorifici aflați în funcție de a participa la o procedură de evaluare pentru a fi confirmați în exercitarea funcțiilor lor până la vârsta de 70 de ani de cerința de a renunța la dreptul la remunerarea pentru concediul anual care decurge din dreptul Uniunii, referitor la raportul lor de muncă cu titlu onorific anterior.

50

Clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea a cel puțin una dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echivalente (Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

51

În acest mod, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru atribuie în sarcina statelor membre un obiectiv general care constă în prevenirea unor astfel de abuzuri, acordându‑le în același timp libertatea de a alege mijloacele pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cu condiția să nu repună în discuție obiectivul sau efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

52

În plus, atunci când, precum în speță, dreptul Uniunii nu prevede sancțiuni specifice în ipoteza în care ar fi fost totuși constatate abuzuri, revine autorităților naționale sarcina de a adopta măsuri care trebuie să aibă un caracter nu numai proporțional, ci și suficient de efectiv și de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2024, DG de la Función Pública, Generalitat de Catalunya și Departamento de Justicia de la Generalitat de Catalunya, C‑331/22 și C‑332/22, EU:C:2024:496, punctul 67, precum și jurisprudența citată).

53

Rezultă că, în cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, trebuie să poată fi aplicată o măsură care să prezinte garanții efective și echivalente de protecție a lucrătorilor pentru a sancționa în mod corespunzător acest abuz și pentru a înlătura consecințele încălcării dreptului Uniunii (Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

54

Trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului intern, această misiune revenind în mod exclusiv instanței de trimitere sau, după caz, instanțelor naționale competente, care trebuie să stabilească dacă cerințele amintite la punctele 50-53 din prezenta hotărâre sunt îndeplinite de dispozițiile reglementării naționale aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo ș.a., C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 81).

55

Așadar, instanța de trimitere este competentă să aprecieze în ce măsură condițiile de aplicare, precum și punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor relevante de drept intern fac din reglementarea națională o măsură adecvată pentru sancționarea folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive și pentru eliminarea consecințelor acestora. Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi, dacă este cazul, precizări destinate să orienteze instanța națională în aprecierea pe care aceasta o va efectua (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo ș.a., C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctele 82 și 83, precum și jurisprudența citată).

56

În această privință, trebuie amintit că, după cum a subliniat Curtea, acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală a statelor membre de a prevedea transformarea în contracte pe durată nedeterminată a contractelor de muncă pe durată determinată. Astfel, clauza 5 punctul (2) din acordul‑cadru lasă în principiu statelor membre sarcina de a stabili în ce condiții contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată sunt considerate ca fiind încheiate pe durată nedeterminată. Rezultă din aceasta că acordul‑cadru nu prevede condițiile în care se poate recurge la contractele de muncă pe durată nedeterminată (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo ș.a., C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 80, precum și jurisprudența citată).

57

Din această dispoziție rezultă că statele membre dispun de facultatea, în temeiul măsurilor de natură să prevină sau să sancționeze recurgerea abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive, de a transforma raporturile de muncă pe durată determinată în raporturi de muncă pe durată nedeterminată, stabilitatea locului de muncă oferită de acestea din urmă constituind elementul major al protecției lucrătorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 39).

58

Astfel, Curtea a considerat în esență că o reglementare care prevede în mod imperativ că, în cazul recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată, acestea din urmă sunt transformate în raport de muncă pe durată nedeterminată, cu excluderea oricărei indemnizații pecuniare, poate cuprinde o măsură de sancționare efectivă a unei asemenea utilizări abuzive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 40, precum și jurisprudența citată).

59

Prin urmare, jurisprudența nu impune un cumul de măsuri. În plus, nici principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, nici principiul proporționalității nu impun plata de daune interese punitive. Astfel, aceste principii impun statelor membre obligația de a prevedea o reparație adecvată, care depășește o indemnizare pur simbolică, fără să depășească, în același timp, o compensație integrală (Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctele 41–43, precum și jurisprudența citată).

60

Acordul‑cadru nu impune, așadar, statelor membre să prevadă, în caz de folosire abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată, un drept la reparație care s‑ar adăuga la transformarea raportului de muncă pe durată determinată în raport de muncă pe durată nedeterminată (Hotărârea din 8 mai 2019, Rossato și Conservatorio di Musica F.A. Bonporti, C‑494/17, EU:C:2019:387, punctul 45).

61

În speță, guvernul italian subliniază că obiectivul reglementării în discuție în litigiul principal este de a acorda magistraților onorifici aflați în serviciu toate garanțiile de care beneficiază un lucrător salariat, prevăzând posibilitatea unei mențineri în funcție până la vârsta de 70 de ani, sub rezerva parcurgerii cu succes a procedurii de evaluare, prin care se urmărește să se verifice dacă sunt în continuare îndeplinite condițiile necesare pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale, în conformitate cu jurisprudența Corte costituzionale (Curtea Constituțională).

62

Din decizia de trimitere reiese că, în primul rând, reclamanta din litigiul principal a parcurs cu succes procedura de evaluare în vederea confirmării sale definitive în funcția de magistrat onorific prevăzută de reglementarea menționată.

63

În al doilea rând, înainte de confirmarea sa definitivă, reclamanta din litigiul principal nu a organizat nicio ședință în perioadele de vacanță judiciară anuală a instanței în care exercită funcția de magistrat onorific și nu a primit nicio remunerație pentru aceste perioade.

64

În al treilea rând, cererea de participare la procedura de evaluare implică renunțarea la dreptul la concediu anual plătit pentru perioada anterioară acestei confirmări definitive, garantat de articolul 7 din Directiva 2003/88 și de articolul 31 alineatul (2) din cartă.

65

Potrivit guvernului italian, a renunța „la orice altă pretenție” și, prin urmare, la dreptul la concediu anual plătit privind o perioadă anterioară constituie o contraprestație adecvată a confirmării definitive în funcția de magistrat onorific, dat fiind că reușita la procedura de evaluare nu dă naștere unei simple șanse de permanentizare a raportului de muncă anterior, ci determină permanentizarea efectivă a acestui raport de muncă. A renunța la pretenții anterioare ar fi astfel consecința directă a „reparației în natură” acordate magistraților onorifici care au fost confirmați.

66

Acest guvern susține de asemenea că trebuie evitată o discriminare pozitivă în raport cu magistrații de drept comun, cărora li se aplică pe deplin principiile concursului și exclusivității funcției judiciare.

67

În această privință, trebuie amintit că clauza 4 punctul (1) din acordul‑cadru enunță, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, o interdicție de a trata lucrătorii pe durată determinată într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective (Hotărârea din 27 iunie 2024, Peigli, C‑41/23, EU:C:2024:554, punctul 38 și jurisprudența citată).

68

Dacă se stabilește că magistrații onorifici precum reclamanta din litigiul principal se află într‑o situație comparabilă cu cea a magistraților de drept comun, aspect a cărui apreciere revine instanței de trimitere, trebuie să se verifice dacă există motive obiective care să justifice o asemenea diferență de tratament (Hotărârea din 27 iunie 2024, Peigli, C‑41/23, EU:C:2024:554, punctul 50).

69

În această privință, este necesar să se arate că, potrivit acestei instanțe, nu este justificat să nu se acorde nicio zi de concediu plătit magistraților onorifici.

70

În plus, Curtea a statuat deja că existența unei modalități de recrutare prin concurs rezervate numai posturilor de magistrați de drept comun în vederea accesului la magistratură, care nu se aplică, așadar, recrutării magistraților onorifici, permite să se excludă posibilitatea ca aceștia din urmă să beneficieze integral de drepturile acordate magistraților de drept comun. Cu toate acestea, deși anumite diferențe de tratament pot fi justificate în ceea ce privește diferențele de calificări necesare și natura sarcinilor pentru care magistrații de drept comun trebuie să își asume răspunderea, excluderea oricărui drept de concediu plătit în privința magistraților onorifici nu poate fi admisă în raport cu clauza 4 din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2024, Peigli, C‑41/23, EU:C:2024:554, punctele 53 și 54, precum și jurisprudența citată).

71

Astfel, acest drept figurează la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, potrivit căruia „[s]tatele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni”.

72

Potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție reflectă și concretizează dreptul fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă (Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Keolis Agen, C‑271/22-C‑275/22, EU:C:2023:834, punctul 18 și jurisprudența citată).

73

În plus, dreptul la o perioadă de concediu anual plătit, consacrat pentru orice lucrător la articolul 31 alineatul (2) din cartă, are, legat de însăși existența sa, un caracter deopotrivă imperativ și necondiționat, această dispoziție neimplicând în realitate o concretizare prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național, care au doar rolul de a preciza durata exactă a concediului anual plătit și, dacă este cazul, anumite condiții pentru exercitarea lui. Rezultă că dispoziția menționată este suficientă prin ea însăși pentru a conferi lucrătorilor un drept care să poată fi invocat ca atare în cadrul unui litigiu între aceștia și angajatorul lor într‑o situație reglementată de dreptul Uniunii și care intră, în consecință, în domeniul de aplicare al cartei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 74).

74

Astfel, clauza 4 din acordul‑cadru, articolul 7 din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă se opun unei reglementări naționale care, spre deosebire de ceea ce prevede pentru magistrații de drept comun, exclude, pentru magistrații onorifici care se află într‑o situație comparabilă, orice drept la plata unei indemnizații în perioada concediilor, în care activitățile judiciare au fost suspendate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2024, Peigli, C‑41/23, EU:C:2024:554, punctul 59).

75

Rezultă că, pe de o parte, astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctele 53 și 57 din prezenta hotărâre, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru, o reglementare națională trebuie să prevadă, în cazul recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive, garanții efective pentru a sancționa acest abuz și pentru a înlătura consecințele acestuia, transformarea raportului de muncă pe durată determinată în raport de muncă pe durată nedeterminată constituind în principiu o sancțiune efectivă a unui asemenea abuz.

76

Pe de altă parte, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 73 din prezenta hotărâre, dreptul la o perioadă de concediu anual plătit constituie un drept subiectiv al fiecărui lucrător, care îi este acordat în mod imperativ și necondiționat de dreptul Uniunii.

77

Prin urmare, clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru nu poate fi interpretată în sensul că aplicarea măsurilor luate de un stat membru pentru a sancționa recurgerea abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive și pentru a înlătura consecințele acestora ar putea fi subordonată unei cerințe pentru lucrătorul în cauză de a renunța la un drept pe care i‑l conferă dreptul Uniunii în temeiul clauzei 4 din acest acord. Astfel, clauza 5 punctul (1) și clauza 4 din acordul‑cadru au domenii de aplicare autonome, care urmăresc sancționarea unui asemenea abuz și, respectiv, asigurarea tratamentului echivalent al lucrătorilor atunci când lucrează în temeiul unui raport de muncă pe durată determinată.

78

Astfel, reglementarea națională care sancționează recurgerea abuzivă la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, prevăzând posibilitatea ca aceste raporturi să fie transformate în raport de muncă pe durată nedeterminată pentru un magistrat onorific, nu poate fi subordonată unei cerințe ca acest magistrat să renunțe la drepturile care îi sunt conferite de dreptul Uniunii.

79

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că clauza 5 punctul (1) din acordul‑cadru coroborată cu clauza 4 din acest acord, cu articolul 7 din Directiva 2003/88, precum și cu articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive, care condiționează cererea magistraților onorifici aflați în funcție de a participa la o procedură de evaluare pentru a fi confirmați în exercitarea funcțiilor lor până la vârsta de 70 de ani de cerința de a renunța la dreptul la concediu anual plătit care decurge din dreptul Uniunii, referitor la raportul lor de muncă cu titlu onorific anterior.

80

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Clauza 5 punctul (1) din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, coroborată cu clauza 4 din acest acord, cu articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și cu articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie interpretată în sensul că

se opune unei reglementări naționale prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contracte de muncă pe durată determinată succesive, care condiționează cererea magistraților onorifici aflați în funcție de a participa la o procedură de evaluare pentru a fi confirmați în exercitarea funcțiilor lor până la vârsta de 70 de ani de cerința de a renunța la dreptul la concediu anual plătit care decurge din dreptul Uniunii, referitor la raportul lor de muncă cu titlu onorific anterior.