RIL : Decizia nr. 6/2023 ICCJ. Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din CPC

Secțiune susținută de

Soluția: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care titlul executoriu priveşte un dezmembrământ fără personalitate juridică, competenţa teritorială a instanţei de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ.

Considerente:

[…] 58. În dezlegarea problemei de drept ce a determinat jurisprudenţa divergentă a instanţelor judecătoreşti sunt relevante o serie de considerente decizorii ce au fundamentat dezlegarea cu caracter obligatoriu a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:

   59. A) Competenţa instanţei de executare prevăzută de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă este, atât din punct de vedere material, cât şi teritorial, una exclusivă, întrucât prin voinţa legiuitorului aceasta este atribuită unei anume instanţe, judecătoria sub aspect material, iar sub aspect teritorial unei instanţe determinate pe baza unor criterii legale, instanţă pe care părţile, prin voinţa lor, nu o pot înlătura.

   60. a instanţei de executare este stabilită printr-un set de reguli succesive a căror aplicare etapizată şi succesivă elimină posibilitatea unui conflict de reguli sau existenţa unui drept de opţiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, în ipoteza în care nici debitorul şi nici creditorul nu îşi au domiciliul sau sediul în ţară, recunoaşte un drept de opţiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea determinării instanţei de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul din executorii judecătoreşti care au sediul profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii (în acest sens, paragrafele 56-65).

   61. B) Determinarea instanţei de executare, potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are loc încă de la momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale), aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

   62. Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea silită nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale, ceea ce înseamnă că, în respectiva executare silită, nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată ca instanţă de executare, motiv pentru care – exceptând derogările anume prevăzute de lege, cum este cazul contestaţiei la titlu – toate cererile şi incidentele procedurale care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa acelei instanţe de executare.

   63. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ea va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial pentru a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (conform paragrafelor 69-71).

   64. C) Este unanim admis că procedura încuviinţării executării silite este una graţioasă, în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor referitoare la procedura judiciară necontencioasă (în acest sens, paragraful 67).

   65. Pornind de la aceste statuări de principiu ale menționatei decizii de recurs în interesul legii trebuie admis că determinarea instanţei de executare (care rămâne aceeaşi, unică, pe durata întregii proceduri execuţionale), potrivit criteriilor din cuprinsul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, are loc încă din momentul încuviinţării executării silite (condiţie esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale), într-o procedură judiciară necontencioasă specială pentru care dreptul comun e reprezentat de dispoziţiile art. 527-536 din Codul de procedură civilă. Acest drept comun se completează cu prevederile aplicabile procedurii contencioase, în virtutea art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “Dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii”.

   66. Însă o completare a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă nu este posibilă ţinând seama că, în primul caz, este vorba despre norme ce reglementează o competenţă teritorială exclusivă, în timp ce dispoziţiile art. 109 reglementează o competenţă teritorială alternativă.

   67. În plus, recurgerea la conţinutul art. 109 din Codul de procedură civilă prin completarea în cascadă, justificată prin natura specială a procedurii necontencioase a încuviinţării executării silite (art. 651 din Codul de procedură civilă), care s-ar completa cu dreptul comun al procedurii necontencioase (art. 527-536 din Codul de procedură civilă) şi, în baza art. 536 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu regulile procedurii contencioase, nu este posibilă în prezenţa unei reglementări cu conţinut derogatoriu, special, cum este cea din cuprinsul art. 651 alin. (1) din acelaşi cod, ce vizează tocmai domeniul competenţei teritoriale a instanţei.

   68. Dispoziţiile din procedura contencioasă se aplică doar dacă prevederile art. 527-535 din Codul de procedură civilă nu conţin o anume reglementare, regăsită în dreptul comun, nu însă şi în prezenţa unor reglementări speciale derogatorii, acelaşi principiu fiind valabil şi în concursul dintre dispoziţiile ce reglementează încuviinţarea executării silite, ca procedură necontencioasă specială, şi cele aplicabile procedurii necontencioase de drept comun.

   69. Întrucât art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 528 din Codul de procedură civilă care, la rândul său, derogă de la art. 107 şi următoarele din Codul de procedură civilă, cât priveşte determinarea competenţei teritoriale a instanţei ce soluţionează cererea, aplicarea prin complinire a normelor pe care le conţine art. 651 alin. (1) din acelaşi cod cu cele ale art. 109 din Codul de procedură civilă nu este posibilă.

   70. Cu toate acestea, nu poate fi validată nici cea de-a doua orientare jurisprudenţială care consideră că, în raport cu conţinutul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, competenţa teritorială a instanţei de executare se stabileşte în raport cu sediul principal al debitorului persoană juridică.

   71. Trebuie ţinut seama de faptul că norma de competenţă supusă analizei [art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă] nu precizează – aşa cum o face, spre exemplu, art. 119 din Codul de procedură civilă, care atribuie judecata cererilor în materie de societate în competenţa exclusivă a instanţei de la sediul principal al persoanei juridice, ori art. 63 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, în mod similar, stabileşte o competenţă în favoarea tribunalului de la sediul principal al societăţii pentru toate cererile şi căile de atac prevăzute de respectiva lege – că are în vedere sediul principal al debitorului.

   72. Nu mai puţin, însă, prezintă relevanţă faptul că, în conformitate cu norma art. 227 alin. (2) din Codul civil, o persoană juridică poate avea şi sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru, a căror dovadă se face cu înscrierile în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

   73. Sediul principal al persoanei juridice reprezintă atributul de identificare ce conferă acesteia apartenenţă teritorială. Persoana juridică are însă facultatea de a-şi stabili şi sedii secundare [art. 227 alin. (2) din Codul civil], ca o consecinţă a organizării acesteia ori ca o opţiune de structurare teritorială a persoanei juridice.

   74. Astfel, în cazul în care persoana juridică îşi organizează dezmembrăminte fără personalitate juridică, cum ar fi sucursale, reprezentanţe teritoriale, puncte de lucru sau alte asemenea entităţi fără personalitate juridică, pentru care sunt asigurate sedii secundare şi ori de câte ori în titlul executoriu se regăsesc astfel de structuri ale persoanei juridice, în mod singular ori alături de persoana juridică de bază, ca titulari ai obligaţiilor ce se cer aduse la îndeplinire pe cale silită, trebuie admis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, poate fi şi judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică. Aceasta întrucât, în considerarea prevederilor art. 227 alin. (2) din Codul civil, sediile sucursalelor, reprezentanţelor teritoriale ori punctelor de lucru sunt sedii (secundare) ale persoanei juridice înseşi, ce corespund noţiunii de “sediu al debitorului”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă pentru asigurarea exclusivităţii teritoriale a instanţei de executare.

   75. Recunoaşterea posibilităţii determinării instanţei de executare prin raportare şi la sediul dezmembrământului fără personalitate juridică, atunci când acesta figurează ca fiind obligat prin titlul executoriu, singur ori alături de persoana juridică de bază, nu impietează asupra caracterului exclusiv al competenţei instanţei de executare, ţinând seama, pe de o parte, că determinarea s-a realizat prin utilizarea criteriului prevăzut de legiuitor.

   76. Pe de altă parte, conceptul de competenţă teritorială exclusivă nu se suprapune în mod necesar ideii de competenţă individuală sau de instanţă unică, procedura civilă cunoscând mai multe ipostaze în care, prin norme de competenţă teritorială exclusivă, este atribuită competenţa în soluţionarea anumitor litigii, deopotrivă, mai multor instanţe, fără ca din acest motiv să fie ştirbit ori anihilat caracterul exclusiv al competenţei lor teritoriale.

   77. Conceptul de competenţă teritorială exclusivă corespunde voinţei legiuitorului de a conferi, în considerarea unui criteriu de exclusivitate, competenţa soluţionării unui tip de litigii unei sau unor anumite instanţe, cu excluderea tuturor celorlalte, voinţă ce se deduce din natura cauzelor, după cum este vorba despre pricini privitoare la persoane (aspect ce rezultă în urma interpretării per a contrario a prevederilor art. 126 din Codul de procedură civilă) ori la anumite bunuri sau drepturi de care părţile nu pot să dispună, în cazul acestei din urmă categorii voinţa legiuitorului rezultând din modul de redactare a textelor legale, de o manieră imperativă şi neechivocă [prin utilizarea unor formule de tipul “cererile (…) se introduc numai la instanţa (…)” ori “(…) sunt de competenţa exclusivă a (…)”].

   78. Aşadar, competenţa teritorială exclusivă este asigurată ori de câte ori este respectat criteriul de determinare utilizat de legiuitor, chiar dacă pe baza acestuia este stabilită, deopotrivă, competenţa mai multor instanţe, iar nu doar a uneia anumite, cum se întâmplă, spre exemplu, în ipoteza reglementată în cuprinsul art. 117 alin. (2) sau a celei din cuprinsul art. 118 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

   79. De altfel, chiar art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă recunoaşte în conţinutul său, în ultima teză de aplicare, un drept de alegere a instanţei de executare în favoarea creditorului, subordonat condiţiei legale ca aceasta să fie instanţa de la sediul biroului executorului judecătoresc învestit de el, fără ca astfel să fie înlăturat caracterul exclusiv al normei atributive de competenţă sub aspect teritorial.

   80. Prin urmare, explicitând criteriul de determinare a competenţei teritoriale (în vederea executării silite individuale care îşi păstrează caracterul unipatrimonial) prin recurgerea la o interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu prin completarea lor cu cele de ordin general ce reglementează competenţa teritorială în procedurile contencioase din cuprinsul art. 109 din Codul de procedură civilă, ci prin corelarea lor cu cele ale art. 227 alin. (2) din Codul civil – care definesc noţiunea de sediu atât cu referire la sediul principal al persoanei juridice, cât şi cu referire la sediile secundare ale acesteia, ce corespund sediilor sucursalelor, reprezentanţelor, punctelor de lucru sau altor structuri ale acesteia – în sensul că sediul debitorului poate fi şi cel al dezmembrământului fără personalitate juridică al persoanei juridice ce are calitatea de debitor în raportul de drept execuţional, nu se schimbă regimul de competenţă teritorială exclusivă a instanţei de executare, iar o atare aplicare a legii nu poate fi decât una judicioasă şi benefică părţilor din punctul de vedere al celerităţii şi costurilor procedurii.

   81. Astfel fiind, este corectă soluţia din cea dintâi orientare jurisprudenţială, dar a cărei justificare trebuie amendată, în limitele şi cu argumentele prezentate anterior. Sub alte aspecte, s-a reţinut pertinent în această orientare jurisprudenţială că, stabilind competenţa teritorială a instanţei de executare la sediul debitorului, norma art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu distinge referitor la personalitatea juridică a acestuia, ci se raportează doar la atributul de identificare dat de sediu. Într-adevăr, norma atributivă de competenţă, sub aspect teritorial, nu acţionează în funcţie de elemente relative la personalitatea juridică, patrimoniul propriu ori capacitatea de folosinţă a debitorului din raportul juridic obligaţional. În plus, existenţa personalităţii juridice nu este o condiţie ce trebuie îndeplinită spre a fi parte într-o procedură, câtă vreme, potrivit art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o entitate poate sta în judecată dacă este constituită potrivit legii.

   82. Cum legea nu distinge sub aspectul sediului principal ori al celui secundar al persoanei juridice de drept privat, nu există niciun impediment de a considera că, în situaţia în care titlul executoriu priveşte (şi) un dezmembrământ fără personalitate juridică, competenţa teritorială a instanţei de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ. […]

Publicat in M.Of. nr. 597 din 30 iunie 2023

Sursa: scj.ro, Buletinul Jurisprudentei 2003 Editor-coordonator în materie civilă Judecător Elena Carmen Popoiag, Preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Editor-coordonator în materie penală: Judecător Eleni Cristina Marcu, Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Editori: Andreea Pandrea, magistrat-asistent – Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios, Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei Alexandru Lungu, magistrat-asistent – Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios, Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei

Autor

Subscribe
Notify of
0 Comentariu
Feedback-uri în linie
Vedeți toate comentariile
0
Lăsați un comentariux
()
x

Scrie un articol cu acces gratuit

(sau creează un blog personal sub forma "lex24.ro/autor/nume"; serviciu gratuit)

Publică un articol cu acces plătit

(serviciu contracost)

Publică conținut configurabil tip grile, teste, simulări

(serviciu contracost)

Publică o carte eBook PDF securizat DRM

(serviciu contracost)

Publică un curs online

(serviciu contracost)

Publică un blog profesional

(publicat sub forma "lex24.ro/denumireblog"; serviciu contracost)

Creează o publicație

(pachet "PUBLICAȚII")