CELEX:62021CJ0778: Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 4 octombrie 2024.#Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene împotriva Front populaire pour la libération de la Saguia el-Hamra et du Rio de oro (Front Polisario).#Recurs – Acțiune externă – Acorduri internaționale – Acord de parteneriat în domeniul pescuitului sustenabil între Uniunea Europeană și Regatul Maroc – Decizie privind încheierea acestui acord și a protocolului său de punere în aplicare – Acuzații de încălcare a dreptului internațional prin aplicabilitatea acordului respectiv în cazul apelor adiacente Saharei Occidentale – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Capacitate de a sta în judecată – Calitate procesuală activă – Condiție potrivit căreia un reclamant trebuie, în anumite cazuri, să fie vizat în mod direct și individual de măsura în litigiu – Principiul efectului relativ al tratatelor – Principiul autodeterminării – Teritorii care nu se autoguvernează – Articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite – Putere de apreciere a Consiliului Uniunii Europene – Dreptul internațional cutumiar – Principii generale ale dreptului Uniunii – Consimțământul poporului de pe un teritoriu care nu se autoguvernează, titular al dreptului la autodeterminare ca terț la un acord internațional.#Cauzele conexate C-778/21 P și C-798/21 P.

1

Prin recursurile formulate, Comisia Europeană (cauza C‑778/21 P) și, respectiv, Consiliul Uniunii Europene (cauza C‑798/21 P) solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 29 septembrie 2021, Frontul Polisario/Consiliul (T‑344/19 și T‑356/19, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2021:640), prin care s‑a anulat Decizia (UE) 2019/441 a Consiliului din 4 martie 2019 privind încheierea Acordului de parteneriat în domeniul pescuitului sustenabil dintre Uniunea Europeană și Regatul Maroc, a protocolului său de punere în aplicare și a schimbului de scrisori care însoțește acordul (JO 2019, L 77, p. 4, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

În cauza C‑798/21 P, Consiliul solicită de asemenea, cu titlu subsidiar, menținerea efectelor deciziei în litigiu pentru o perioadă de 12 luni de la data hotărârii care urmează să fie pronunțată.

3

Articolul 1 din Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 (denumită în continuare „Carta Organizației Națiunilor Unite”), prevede:

„Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:

[…]

[…]”

4

Capitolul XI din Carta Organizației Națiunilor Unite, intitulat „Declarație privind teritoriile care nu se autoguvernează”, cuprinde articolul 73 din aceasta, care prevede:

„Membrii Națiunilor Unite care au sau care își asumă răspunderea pentru administrarea unor teritorii ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare recunosc principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate. Ei acceptă ca o misiune sacră obligația de a promova la maximum bunăstarea locuitorilor acestor teritorii, în cadrul sistemului de pace și securitate internațională stabilit prin prezenta [c]artă […]

[…]”

5

Potrivit ultimului paragraf din preambulul Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, încheiată la Viena la 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331, denumită în continuare „Convenția de la Viena”), părțile la această convenție „afirm[ă] că regulile dreptului internațional cutumiar vor continua sa cârmuiască problemele nereglementate de dispozițiile [c]onvenți[ei] [menționate]”.

6

Articolul 3 din aceeași convenție, intitulat „Acorduri internaționale care nu intră în cadrul prezentei convenții”, prevede:

„Faptul că prezenta [c]onvenție nu se aplică nici acordurilor internaționale încheiate între state și alte subiecte de drept internațional ori între aceste alte subiecte de drept internațional și nici acordurilor internaționale care nu au fost încheiate în formă scrisă nu aduce vreo atingere:

[…]

[…]”

7

Articolul 29 din Convenția de la Viena, intitulat „Aplicarea teritorială a tratatelor”, prevede:

„Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe fiecare din părți cu privire la întregul său teritoriu.”

8

Articolul 34 din această convenție, intitulat „Regula generală privind statele terțe”, prevede:

„Un tratat nu creează nici obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său.”

9

Articolul 35 din convenția menționată, intitulat „Tratate prevăzând obligații pentru statele terțe”, are următorul cuprins:

„O obligație ia naștere pentru un stat terț din dispoziția unui tratat dacă părțile la acest tratat înțeleg să creeze obligația prin mijlocirea acestei dispoziții și dacă statul terț acceptă în mod expres și în scris această obligație.”

10

Potrivit articolului 36 din aceeași convenție, intitulat „Tratate prevăzând drepturi pentru statele terțe”:

„1. Un drept ia naștere pentru un stat terț din dispoziția unui tratat, dacă părțile la acest tratat înțeleg, prin această dispoziție, să confere acest drept fie statului terț sau unui grup de state căruia acesta îi aparține, fie tuturor statelor și dacă statul terț consimte. Consimțământul este prezumat în lipsa vreunei indicații contrare, afară numai dacă tratatul nu dispune altfel.

2. Un stat care exercită un drept în temeiul paragrafului 1 este ținut să respecte, în exercitarea acestui drept, condițiile prevăzute de tratat sau stabilite conform dispozițiilor sale.”

11

Rezoluția III la Actul final al celei de a treia conferințe a Organizației Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării din 30 aprilie 1982 prevede că, „în cazul unui teritoriu al cărui popor nu a ajuns la o independență deplină sau la un alt regim de autonomie recunoscut de Națiunile Unite sau al unui teritoriu sub dominație colonială, dispozițiile cu privire la drepturile sau interesele menționate în [Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 (denumită în continuare «Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării»] se aplică în favoarea poporului de pe acest teritoriu în scopul promovării prosperității și dezvoltării sale”.

12

La 1 martie 2000 a intrat în vigoare Acordul euro-mediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 26 februarie 1996 (JO 2000, L 70, p. 2, Ediție specială, 11/vol. 73, p. 3, denumit în continuare „Acordul de asociere”).

13

Articolul 1 alineatul (1) din acest acord prevede:

„Se instituie o asociere între [Comunitatea Europeană și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului] și statele membre ale acesteia, de pe o parte, și Maroc, pe de altă parte.”

14

Articolul 94 din acordul menționat prevede:

„Prezentul acord se aplică, de pe o parte, teritoriilor în care se aplică Tratatul de instituire a Comunității Europene și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, în condițiile prevăzute de tratatele respective, și, pe de altă parte, teritoriului Regatului Maroc.”

15

La 22 mai 2006, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 764/2006 privind încheierea Acordului de parteneriat în domeniul pescuitului între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc (JO 2006, L 141, p. 1, Ediție specială, 04/vol. 8, p. 216). Articolul 1 din acest regulament prevede:

„Acordul de parteneriat în domeniul pescuitului între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc se aprobă în numele Comunității.”

16

Astfel cum reiese din preambulul și din articolele 1 și 3 din acesta, Acordul de parteneriat în domeniul pescuitului dintre Comunitatea Europeană și Regatul Maroc (JO 2006, L 141, p. 4, denumit în continuare „Acordul de pescuit din anul 2006”) are ca obiectiv intensificarea relațiilor de cooperare stabilite între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc, în special în cadrul Acordului de asociere, prin instituirea unui parteneriat în sectorul pescuitului, destinat să promoveze pescuitul responsabil în zonele de pescuit marocane și să pună în aplicare în mod efectiv politica marocană în domeniul pescuitului.

17

Articolul 11 din Acordul de pescuit din anul 2006 prevede că acesta se aplică, în ceea ce privește Regatul Maroc, „teritoriului Marocului și apelor aflate sub jurisdicție marocană”.

18

Articolul 2 litera (a) din acordul respectiv definește noțiunea de „zonă de pescuit marocană”, în sensul acordului menționat, al protocolului care îl însoțește și al anexei la acesta, ca fiind „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc”.

19

În scopul prezentei proceduri, istoricul litigiului, astfel cum figurează în special la punctele 1-72 din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

20

Sahara Occidentală este un teritoriu situat în nord‑vestul continentului african, care a fost colonizat de Regatul Spaniei la sfârșitul secolului al XIX‑lea și a devenit apoi provincie spaniolă. În anul 1963, acesta a fost înscris de Organizația Națiunilor Unite pe „Lista preliminară a teritoriilor cărora li se aplică Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale [Rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite]”, ca teritoriu care nu se autoguvernează, administrat de Regatul Spaniei, în sensul articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite. Acesta se află și în prezent pe lista teritoriilor care nu se autoguvernează, întocmită de secretarul general al Organizației Națiunilor Unite pe baza informațiilor comunicate în temeiul articolului 73 litera (e) din carta menționată.

21

La 20 decembrie 1966, în cadrul celei de a 1500-a sesiuni plenare, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2229 (XXI) cu privire la chestiunea privind Ifni și Sahara spaniolă, în care a „[r]eafirm[at] dreptul inalienabil al popo[rului] […] din Sahara spaniolă la autodeterminare, în conformitate cu Rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale [a Organizației Națiunilor Unite]”, și a invitat Regatul Spaniei, în calitatea sa de putere care administrează, „să adopte cât mai repede posibil modalitățile de organizare a unui referendum care să aibă loc sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite pentru a permite populației autohtone din acest teritoriu să își exercite în mod liber dreptul la autodeterminare”.

22

La 24 octombrie 1970, în cadrul celei de a 1883-a sesiuni plenare, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2625 (XXV), intitulată „Declarația privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile amicale și la cooperarea între state în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite”, prin care a aprobat această declarație, al cărei text este anexat la rezoluția menționată. Această declarație „proclamă în mod solemn” în special „principiul egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor”.

23

Front populaire pour la libération de la Saguia‑el‑Hamra et du Rio de oro (Frontul Polisario) este o organizație creată la 10 mai 1973 în Sahara Occidentală. Aceasta se definește la articolul 1 din statutul său ca fiind o „mișcare de eliberare națională”, ai cărei membri „luptă pentru independența totală și pentru recuperarea suveranității poporului sahrawi asupra întregului teritoriu al Republicii Arabe Sahariene Democratice”.

24

La 20 august 1974, Regatul Spaniei a adresat secretarului general al Organizației Națiunilor Unite o scrisoare prin care își anunța decizia de a organiza, sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, un referendum care să permită poporului din Sahara Occidentală să își exercite dreptul la autodeterminare.

25

La 16 octombrie 1975, Curtea Internațională de Justiție (CIJ), în calitate de organ judiciar principal al Organizației Națiunilor Unite și în urma unei cereri formulate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în cadrul lucrărilor sale referitoare la decolonizarea Saharei Occidentale, a emis un aviz consultativ „Sahara Occidentală” (CIJ Recueil 1975, p. 12, denumit în continuare „Avizul consultativ privind Sahara Occidentală”). La punctul 162 din acest aviz, CIJ a considerat următoarele:

„Elementele și informațiile aduse la cunoștința [CIJ] stabilesc existența, în momentul colonizării spaniole, a unor legături juridice de subordonare între sultanul Marocului și anumite triburi care locuiesc pe teritoriul Saharei Occidentale. Acestea stabilesc de asemenea existența unor drepturi, inclusiv a anumitor drepturi referitoare la pământ, care constituiau legături juridice între ansamblul mauritan, în sensul în care [CIJ] îl înțelege, și teritoriul Saharei Occidentale. În schimb, [CIJ] concluzionează că elementele și informațiile aduse la cunoștința sa nu stabilesc existența niciunei legături de suveranitate teritorială între teritoriul Saharei Occidentale, pe de o parte, și Regatul Maroc sau ansamblul mauritan, pe de altă parte. Prin urmare, [CIJ] nu a constatat existența unor legături juridice de natură să modifice aplicarea Rezoluției 1514 (XV) [a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite] în ceea ce privește decolonizarea Saharei Occidentale și în special aplicarea principiului autodeterminării prin exprimarea liberă și autentică a voinței populațiilor de pe acest teritoriu. […]”

26

La punctul 163 din Avizul consultativ privind Sahara Occidentală, CIJ a indicat în special următoarele:

„[CIJ consideră], în ceea ce privește întrebarea I, […] că Sahara Occidentală (Rio de Oro și Sakiet El Hamra) nu era un teritoriu fără stăpân (terra nullius) la momentul colonizării de către Spania; […] în ceea ce privește întrebarea II, […] că teritoriul avea cu Regatul Maroc legături juridice având caracteristicile indicate la punctul 162 din prezentul aviz [și] că teritoriul avea cu ansamblul mauritan legături juridice având caracteristicile indicate la punctul 162 din prezentul aviz.”

27

Într‑un discurs pronunțat în ziua publicării avizului consultativ privind Sahara Occidentală, regele Marocului a considerat că „toată lumea a recunoscut că Sahara [Occidentală] aparținea” Regatului Maroc și că acestuia îi „revenea sarcina să recupereze în mod pașnic teritoriul respectiv”, recurgând, în acest scop, la organizarea unui marș.

28

La 6 noiembrie 1975, în cadrul celei de a 1854-a sesiuni, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 380 (1975) privind Sahara Occidentală, în care a „[c]ondamnat efectuarea marșului” anunțat și a „[s]olicitat [Regatului] Maroc retragerea imediată de pe teritoriul Saharei Occidentale a tuturor participanților la [acest] marș”.

29

La 26 februarie 1976, Regatul Spaniei l‑a informat pe secretarul general al Organizației Națiunilor Unite că, de la acea dată, va pune capăt prezenței sale în Sahara Occidentală și că se considera descărcat de orice responsabilitate cu caracter internațional referitoare la administrarea acestui teritoriu.

30

Între timp, un conflict armat a izbucnit în această regiune între Regatul Maroc, Republica Islamică Mauritania și Frontul Polisario. În acest context, o parte din populația Saharei Occidentale, în majoritate membri ai poporului sahrawi, a fugit de pe acest teritoriu și s‑a refugiat în taberele situate pe teritoriul algerian, în apropiere de frontiera cu Sahara Occidentală.

31

În ziua următoare după ce Regatul Spaniei și-a încheiat prezența în Sahara Occidentală, Frontul Polisario a anunțat instituirea Republicii Arabe Democratice Sahariene (RADS). Nici Uniunea Europeană, nici vreunul dintre statele membre ale acesteia nu au recunoscut, până în prezent, RADS.

32

La 14 aprilie 1976, Regatul Maroc a încheiat cu Republica Islamică Mauritania un tratat de împărțire a teritoriului Saharei Occidentale și a anexat partea din acest teritoriu care i‑a fost atribuită prin tratatul respectiv. La 10 august 1979, Republica Islamică Mauritania a încheiat un acord de pace cu Frontul Polisario, în temeiul căruia a renunțat la orice revendicare teritorială cu privire la Sahara Occidentală. Ulterior acestei încheieri, Regatul Maroc a preluat controlul asupra teritoriului evacuat de forțele mauritane.

33

La 21 noiembrie 1979, în cadrul celei de a 75-a sesiuni plenare, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 34/37 privind problema Saharei Occidentale, în care a „[r]eafirmat dreptul inalienabil al poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și la independență, în conformitate cu Carta [Organizației Națiunilor Unite] […] și cu obiectivele Rezoluției sale 1514 (XV)”, a „[c]ondamnat în mod ferm agravarea situației care decurge din persistența ocupării Saharei Occidentale de către Maroc”, a „[c]erut cu fermitate Regatului Maroc să se angajeze și el în dinamica păcii și să pună capăt ocupării teritoriului Saharei Occidentale” și a „[r]ecomandat în acest scop ca [Frontul Polisario], reprezentant al poporului din Sahara Occidentală, să participe în mod deplin la orice căutare a unei soluții politice juste, durabile și definitive privind problema Saharei Occidentale, în conformitate cu rezoluțiile și cu declarațiile Organizației Națiunilor Unite”. Această rezoluție a fost urmată de Rezoluția 35/19, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în cadrul celei de a 56-a sesiuni plenare, care a avut loc la 11 noiembrie 1980. La punctul 10 din această rezoluție, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a „[c]erut cu fermitate […] Marocului și [Frontului Polisario], reprezentantul poporului din Sahara Occidentală, să înceapă negocieri directe în vederea ajungerii la o înțelegere finală în problema Saharei Occidentale”.

34

Conflictul dintre Regatul Maroc și Frontul Polisario a continuat până când, la 30 august 1988, părțile au acceptat în principiu propunerile de reglementare avansate în special de secretarul general al Organizației Națiunilor Unite care prevedeau mai ales proclamarea unei încetări a ostilităților, precum și organizarea unui referendum de autodeterminare sub controlul Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, în lipsa unei soluții politice, ostilitățile au fost reluate în anul 2020.

35

În special, pentru a supraveghea încetarea ostilităților și a ajuta la organizarea acestui referendum, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a instituit, în luna aprilie 1991, misiunea Organizației Națiunilor Unite pentru organizarea unui referendum în Sahara Occidentală (Minurso), al cărei mandat se prelungește în fiecare an și care există și în prezent. Rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite au reafirmat în mod regulat că orice soluție politică trebuie să permită „autodeterminarea poporului din Sahara Occidentală în contextul unor acorduri conforme cu scopurile și principiile enunțate în Carta Organizației Națiunilor Unite” [a se vedea în ultimul rând Rezoluția 2703 (2023) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite din 30 octombrie 2023, punctul 4].

36

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, în cadrul celei de a 82-a sesiuni plenare din 6 decembrie 1995, a adoptat Rezoluția 50/33, intitulată „Activitățile intereselor străine, economice și de altă natură, care împiedică punerea în aplicare a Declarației privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale din teritoriile aflate sub dominație colonială”, în care printre altele a „[r]eafirmat dreptul inalienabil al popoarelor din teritoriile coloniale și care nu se autoguvernează la autodeterminare, la independență și la beneficiul resurselor naturale ale teritoriilor lor, precum și dreptul lor de a dispune de aceste resurse în cel mai bun interes propriu”, a „afirmat valoarea investițiilor economice străine întreprinse în colaborare cu popoarele din teritoriile care nu se autoguvernează și în conformitate cu dorințele acestora, pentru a contribui în mod valabil la dezvoltarea socioeconomică a teritoriilor”, și a „[d]eclarat din nou că exploatarea dăunătoare și jefuirea resurselor marine și a altor resurse naturale ale teritoriilor coloniale sau care nu se autoguvernează de către interese economice străine, cu încălcarea rezoluțiilor relevante ale Organizației Națiunilor Unite, subminează integritatea și prosperitatea acestor teritorii” și a „f[ăcut] apel la toate guvernele și la toate organismele Organizației Națiunilor Unite să se asigure că suveranitatea permanentă a popoarelor din teritoriile coloniale sau care nu se autoguvernează asupra resurselor lor naturale este pe deplin respectată și salvgardată”.

37

Până în prezent, un asemenea referendum nu a fost încă organizat și Regatul Maroc controlează cea mai mare parte a teritoriului Saharei Occidentale, pe care un zid de nisip construit și supravegheat de armata sa îl separă de restul acestui teritoriu, controlat de Frontul Polisario.

38

În cadrul Acordului de asociere, a fost semnat la 13 decembrie 2010, la Bruxelles, Acordul sub forma unui schimb de scrisori între Uniunea Europeană și Regatul Maroc privind măsurile reciproce de liberalizare referitoare la produse agricole, la produse agricole transformate, la pește și produse pescărești, privind înlocuirea protocoalelor nr. 1, 2 și 3 și a anexelor la acestea, precum și privind modificările la Acordul euro-mediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte (JO 2012, L 241, p. 4, denumit în continuare „Acordul de liberalizare”). Acest acord a fost aprobat în numele Uniunii prin Decizia 2012/497/UE a Consiliului din 8 martie 2012 (JO 2012, L 241, p. 2).

39

În materie de pescuit, Comunitatea Economică Europeană se angajase, în anul 1985, să își asume responsabilitatea pentru acordurile în domeniul pescuitului existente încheiate de Regatul Spaniei și Republica Portugheză cu Regatul Maroc, după aderarea acestor două state membre la ceea ce era atunci Comunitatea Economică Europeană [a se vedea Decizia 87/442/CE a Consiliului din 13 august 1987 privind încheierea Acordului sub forma unui schimb de scrisori referitor la aranjamentele în domeniul pescuitului între Comunitatea Economică Europeană și Regatul Maroc, aplicabil cu titlu preliminar de la 1 august la 31 decembrie 1987 (JO 1987, L 232, p. 18), și Acordul sub forma unui schimb de scrisori referitor la aranjamentele în domeniul pescuitului între Comunitatea Economică Europeană și Regatul Maroc, aplicabil cu titlu preliminar de la 1 august la 31 decembrie 1987 (JO 1987, L 232, p. 19)].

40

În anii 1988, 1992 și 2006, Comunitatea Economică Europeană a încheiat cu Regatul Maroc propriile acorduri în domeniul pescuitului, și anume Acordul privind relațiile în domeniul pescuitului maritim între Comunitatea Economică Europeană și Regatul Maroc (JO 1988, L 99, p. 49, denumit în continuare „Acordul din 1988”), Acordul privind relațiile în domeniul pescuitului maritim între Comunitatea Economică Europeană și Regatul Maroc (JO 1992, L 407, p. 3, denumit în continuare „Acordul din 1992”), precum și Acordul de pescuit din anul 2006.

41

Domeniul de aplicare al acestor acorduri acoperea „teritoriul Marocului și apele aflate sub jurisdicție marocană”, fără a preciza în mod specific limita zonelor maritime incluse (a se vedea în acest sens articolul 1 din Acordul din 1988; articolul 1 din Acordul din 1992 și articolul 11 din Acordul de pescuit din anul 2006).

42

O componentă esențială a tuturor acestor acorduri o reprezenta plata unor contribuții financiare către Regatul Maroc, în parte în schimbul eliberării de către autoritățile marocane de licențe navelor de pescuit ale Uniunii [a se vedea în acest sens articolul 2 alineatul (2) și articolul 6 din Acordul din 1988, articolul 2 alineatul (2) și articolul 7 din Acordul din 1992, precum și articolele 6 și 7 din Acordul de pescuit din anul 2006].

43

Protocoale separate, valabile pentru o perioadă de patru ani fiecare și care făceau parte integrantă din aceleași acorduri, au stabilit, suplimentar, posibilitățile de pescuit acordate navelor de pescuit ale Uniunii, durata și condițiile de utilizare a acestora [articolele 5 și 7 din Acordul din 1988, precum și Protocolul nr. 1 de stabilire a posibilităților de pescuit acordate de Maroc și a compensației acordate de Comunitate pentru perioada cuprinsă între 1 martie 1988 și 29 februarie 1992 (JO 1988, L 99, p. 61), articolele 7 și 9 din Acordul din 1992, precum și Protocolul de stabilire a posibilităților de pescuit și a compensației financiare, și a contribuțiilor financiare acordate de Comunitate (JO 1992, L 407, p. 15) și articolele 5-7 din Acordul de pescuit din anul 2006, precum și Protocolul de stabilire a posibilităților de pescuit și a contribuției financiare prevăzute de Acordul de parteneriat în domeniul pescuitului între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc (JO 2006, L 141, p. 9)].

44

Potrivit considerentului (2) al deciziei în litigiu, ultimul protocol de stabilire a posibilităților de pescuit și a contribuțiilor financiare, și anume Protocolul între Uniunea Europeană și Regatul Maroc de stabilire a posibilităților de pescuit și a contribuției financiare prevăzute de acordul de parteneriat în domeniul pescuitului între Uniunea Europeană și Regatul Maroc (JO 2013, L 328, p. 2, denumit în continuare „Protocolul din anul 2013”), care a însoțit Acordul de pescuit din anul 2006, a expirat la 14 iulie 2018.

45

La 19 noiembrie 2012, Frontul Polisario a introdus o acțiune la Tribunal având ca obiect anularea Deciziei 2012/497, invocând printre altele o serie de încălcări de către Consiliu ale obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului internațional, întrucât acesta a aprobat, prin decizia menționată, aplicarea Acordului de liberalizare pe teritoriul Saharei Occidentale. Prin Hotărârea din 10 decembrie 2015, Frontul Polisario/Consiliul (T‑512/12, EU:T:2015:953), Tribunalul a anulat Decizia 2012/497 în măsura în care aceasta a aprobat aplicarea Acordului de liberalizare în Sahara Occidentală, pentru motivul că Consiliul nu și‑a îndeplinit obligația de a examina, înainte de adoptarea acestei decizii, toate elementele cauzei, deoarece nu a verificat dacă exploatarea produselor originare din acest teritoriu și exportate în Uniune nu s‑a desfășurat în detrimentul poporului de pe teritoriul respectiv și nu a implicat încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor vizate.

46

Sesizată cu un recurs formulat de Consiliu la 19 februarie 2016, prin Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), Curtea a anulat Hotărârea din 10 decembrie 2015, Frontul Polisario/Consiliul (T‑512/12, EU:T:2015:953), și a respins ca inadmisibilă acțiunea introdusă de Frontul Polisario la Tribunal. În această privință, Curtea a admis al doilea motiv de recurs, întemeiat pe faptul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în analiza calității procesuale active a Frontului Polisario și în special critica întemeiată pe faptul că Tribunalul a considerat în mod greșit că Acordul de liberalizare se aplica în Sahara Occidentală. Curtea a considerat printre altele, în conformitate cu principiul autodeterminării, aplicabil în relațiile dintre Uniune și Regatul Maroc, și cu dreptul la autodeterminare care decurge din aceasta pentru poporul din Sahara Occidentală, care este teritoriu care nu se autoguvernează în sensul articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, că teritoriul respectiv beneficia de un statut separat și distinct în raport cu cel al oricărui alt stat, inclusiv Regatul Maroc. Curtea a concluzionat că termenii „teritoriul Regatului Maroc” care figurează la articolul 94 din Acordul de asociere nu pot fi interpretați astfel încât să includă Sahara Occidentală în domeniul de aplicare teritorial al acestui acord.

47

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea s‑a întemeiat de asemenea, în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), pe împrejurarea că poporul din Sahara Occidentală trebuia considerat un „terț”, în sensul principiului efectului relativ al tratatelor. Astfel, consimțământul acestui terț era necesar pentru ca punerea în aplicare a Acordului de asociere să îl poată afecta în cazul includerii teritoriului Saharei Occidentale în domeniul de aplicare al acordului menționat, fără a fi necesar să se stabilească dacă o asemenea punere în aplicare ar fi de natură să îi dăuneze sau, dimpotrivă, să îi profite. Or, Curtea a observat că din Hotărârea din 10 decembrie 2015, Frontul Polisario/Consiliul (T‑512/12, EU:T:2015:953), nu reiese că poporul din Sahara Occidentală și‑a exprimat un astfel de consimțământ în ceea ce privește Acordul de asociere.

48

În Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK (C‑266/16, EU:C:2018:118), Curtea a arătat printre altele, în primul rând, că Acordul de pescuit din anul 2006 se înscrie într‑un ansamblu convențional care are drept cadru Acordul de asociere. Având în vedere existența acestui ansamblu convențional, Curtea a considerat că noțiunea „teritoriul Marocului”, care figurează la articolul 11 din Acordul de pescuit din anul 2006, trebuie înțeleasă în același mod ca noțiunea „teritoriul Regatului Maroc”, care figurează la articolul 94 din Acordul de asociere și a concluzionat că teritoriul Saharei Occidentale nu intră sub incidența noțiunii „teritoriul Regatului Maroc”, în sensul articolului 11 din Acordul de pescuit din anul 2006.

49

În al doilea rând, în scopul interpretării expresiei „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc”, Curtea a constatat că rezultă din articolul 2 alineatul (1) și din articolele 55 și 56 din Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării că apele asupra cărora statul de coastă are dreptul să își exercite suveranitatea sau jurisdicția se limitează exclusiv la apele adiacente teritoriului său și care fac parte din marea sa teritorială sau din zona sa economică exclusivă (ZEE). În consecință și având în vedere faptul că teritoriul Saharei Occidentale nu face parte din teritoriul Regatului Maroc, Curtea a concluzionat că apele adiacente teritoriului Saharei Occidentale nu sunt incluse în zona de pescuit marocană vizată la articolul 2 litera (a) din Acordul de pescuit din anul 2006.

50

În al treilea rând, Curtea a precizat că ar fi contrar principiului autodeterminării și principiului efectului relativ al tratatelor să fie incluse în domeniul de aplicare al acestui acord, cu titlu de „ape aflate sub suveranitatea […] Regatului Maroc” vizate la articolul 2 litera (a) din acordul de pescuit menționat, apele adiacente în mod direct coastei teritoriului Saharei Occidentale.

51

În al patrulea rând, în ceea ce privește expresia „apele care se află sub […] jurisdicția Regatului Maroc”, care figurează la articolul 2 litera (a) din Acordul de pescuit din anul 2006, Curtea a constatat că Consiliul și Comisia au preconizat în special că Regatul Maroc ar putea fi considerat o „putere care administrează de facto” sau o putere ocupantă a teritoriului Saharei Occidentale și că o astfel de calificare s‑ar putea dovedi relevantă în vederea stabilirii domeniului de aplicare al acestui acord. Or, Curtea a observat că, chiar fără a fi necesar să se examineze dacă o eventuală intenție comună a părților la acordul menționat de a da acestei expresii un sens special, pentru a ține seama de asemenea împrejurări, ar fi fost conformă cu normele de drept internațional care sunt obligatorii pentru Uniune, o asemenea intenție comună nu poate, în orice caz, să fie constatată în speță, din moment ce Regatul Maroc a exclus în mod categoric că este o putere ocupantă sau o putere care administrează teritoriul Saharei Occidentale.

52

În al cincilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al Protocolului din anul 2013, Curtea a constatat că expresia „zonă de pescuit marocană” a fost utilizată atât de Acordul de pescuit din anul 2006, cât și de acest protocol, căruia îi stabilește domeniul de aplicare teritorial. Curtea a considerat că expresia menționată trebuia înțeleasă în sensul că se referă la apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc și, în consecință, nu include apele adiacente teritoriului Saharei Occidentale.

53

În al șaselea rând, Curtea a constatat că comunicarea coordonatelor geografice ale liniilor de bază și ale zonei de pescuit ale Regatului Maroc, menționate în dispozițiile Protocolului din anul 2013, a avut loc abia la 16 iulie 2014. Întrucât acest protocol a intrat în vigoare la 15 iulie 2014, Curtea a dedus că aceste coordonate geografice nu fac parte din textul protocolului, astfel cum a fost convenit de părți. În orice caz, în opinia Curții, chiar dacă coordonatele geografice menționate ar fi fost comunicate înainte de intrarea în vigoare a protocolului menționat, ele nu ar fi putut în niciun fel să repună în discuție interpretarea expresiei „zonă de pescuit marocană”, pe care Curtea a reținut‑o la punctul 79 din Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK (C‑266/16, EU:C:2018:118), și nici nu ar fi putut să extindă domeniul de aplicare al aceluiași protocol prin includerea apelor adiacente teritoriului Saharei Occidentale.

54

În aceste condiții, Curtea a statuat că, întrucât nici Acordul de pescuit din anul 2006 și nici Protocolul din anul 2013 nu sunt aplicabile în apele adiacente teritoriului Saharei Occidentale, examinarea pe care a efectuat‑o nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea actelor de încheiere a acestor acorduri în raport cu articolul 3 alineatul (5) TUE.

55

În urma Hotărârii din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK (C‑266/16, EU:C:2018:118), Consiliul a autorizat Comisia, prin decizia din 16 aprilie 2018, să inițieze negocieri, în numele Uniunii, cu Regatul Maroc, în vederea modificării Acordului de pescuit din anul 2006 și în special a includerii apelor adiacente teritoriului Saharei Occidentale în domeniul de aplicare al acestui acord. La 24 iulie 2018, în urma acestor negocieri, au fost parafate un nou acord de parteneriat în domeniul pescuitului sustenabil între Uniune și Regatul Maroc, un nou protocol de punere în aplicare a acestui acord, inclusiv anexa și apendicele la acesta, precum și schimbul de scrisori care însoțește acordul respectiv.

56

La 14 ianuarie 2019, Uniunea și Regatul Maroc au semnat, la Bruxelles, Acordul de parteneriat în domeniul pescuitului sustenabil între Uniunea Europeană și Regatul Maroc (JO 2019, L 77, p. 8, denumit în continuare „Acordul de pescuit”), Protocolul de punere în aplicare a acestuia (JO 2019, L 77, p. 18, denumit în continuare „protocolul de punere în aplicare”), precum și schimbul de scrisori care însoțește acest acord (JO 2019, L 77, p. 53, denumit în continuare „schimbul de scrisori”) (denumite în continuare, împreună, „acordul în litigiu”).

57

Potrivit articolului 1 litera (h) din Acordul de pescuit, în sensul acestui acord, „zonă de pescuit” înseamnă „apele părții centrale și de est a Atlanticului situate între paralelele 35°47’18’’ nord și 20°46’13’’ nord, inclusiv apele adiacente Saharei Occidentale, care acoperă ansamblul zonelor de gestionare”. De asemenea, se precizează că „această definiție nu va afecta eventualele negocieri privind delimitarea zonelor maritime ale statelor de coastă riverane zonei de pescuit și, în general, drepturile statelor terțe”.

58

Articolul 5 alineatele (1) și (2) din Acordul de pescuit prevede:

„(1) Navele Uniunii pot desfășura activități de pescuit în zona de pescuit reglementată de prezentul acord numai dacă dețin o autorizație de pescuit emisă în temeiul prezentului acord. Orice activitate de pescuit desfășurată în zona de pescuit și în afara cadrului prezentului acord este interzisă.

(2) Autoritățile Regatului Maroc emit, pentru navele Uniunii, doar autorizații de pescuit în cadrul prezentului acord. Este interzisă emiterea oricărei autorizații de pescuit navelor Uniunii în afara cadrului prezentului acord, în special sub forma unei autorizații de pescuit directe.”

59

Articolul 6 alineatul (1) din Acordul de pescuit prevede:

„În vederea asigurării unui cadru de reglementare pentru un pescuit sustenabil, navele Uniunii care operează în zona de pescuit respectă legile și reglementările marocane care guvernează activitatea de pescuit în zona respectivă, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezentul acord […]”

60

Potrivit articolului 12 alineatele (1)-(4) din Acordul de pescuit:

„(1) Contribuția financiară este stabilită în protocol.

(2) Contribuția financiară prevăzută la alineatul (1) cuprinde:

(3) Contribuția financiară acordată de Uniune se plătește anual în conformitate cu protocolul [de punere în aplicare].

(4) Părțile depun eforturi pentru a asigura o distribuție geografică și socială echitabilă a beneficiilor socioeconomice care decurg din prezentul acord, în special în ceea ce privește infrastructura, serviciile sociale de bază, înființarea de noi întreprinderi, formarea profesională și proiectele de dezvoltare și de modernizare a sectorului pescuitului, pentru a garanta că această distribuție aduce beneficii populațiilor vizate într‑un mod proporțional cu activitățile de pescuit.”

61

Articolul 13 alineatul (1) din Acordul de pescuit prevede:

„Se instituie un comitet mixt format din reprezentanții părților. Acesta este responsabil pentru monitorizarea aplicării prezentului acord și poate adopta modificări ale protocolului [de punere în aplicare].”

62

Articolul 14 din Acordul de pescuit prevede:

„Prezentul acord se aplică teritoriilor în care se aplică, pe de o parte, Tratatul [UE] și Tratatul [FUE] și, pe de altă parte, legile și reglementările menționate la articolul 6 alineatul (1) din prezentul acord.”

63

Potrivit articolului 16 din Acordul de pescuit:

„Protocolul [de punere în aplicare] și schimbul de scrisori […] fac parte integrantă din prezentul acord […]”

64

Articolul 6 alineatele (1) și (2) din protocolul de punere în aplicare prevede:

„(1) Compensația financiară menționată la articolul 12 alineatul (2) litera (a) din [A]cordul de pescuit și redevențele menționate la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din [A]cordul de pescuit fac obiectul unei distribuții geografice și sociale echitabile a beneficiilor socioeconomice care permite să se garanteze faptul că populațiile vizate beneficiază de acestea, în conformitate cu articolul 12 alineatul (4) din [A]cordul de pescuit.

(2) Cel târziu după trei luni de la data aplicării prezentului protocol, autoritățile Regatului Maroc prezintă metoda de distribuție geografică și socială menționată la alineatul (1), precum și cheia de repartizare a sumelor alocate, care este analizată de comitetul mixt.”

65

Schimbul de scrisori indică la al doilea paragraf:

„În urma negocierilor, [Uniunea] și Regatul Maroc au convenit după cum urmează:

66

La 4 martie 2019, Consiliul a adoptat decizia în litigiu. Articolul 1 primul paragraf din această decizie prevede:

„Se aprobă, în numele Uniunii, Acordul [de pescuit], protocolul […] de punere în aplicare și schimbul de scrisori […].”

67

Considerentele (3)-(5) și (7)-(12) ale deciziei în litigiu enunță:

[…]

68

În conformitate cu articolul 17 din Acordul de pescuit, acest acord, protocolul de punere în aplicare și schimbul de scrisori au intrat în vigoare la 18 iulie 2019 (JO 2019, L 195, p. 1).

69

Protocolul de punere în aplicare, care reglementează condițiile de acces la zonele de pescuit adiacente teritoriului Saharei Occidentale, a expirat la patru ani de la data intrării sale în vigoare, și anume la 17 iulie 2023.

70

Prin cererile introductive înregistrate la grefa Tribunalului la 10 și, respectiv, la 12 iunie 2019, Frontul Polisario a introdus două acțiuni având ca obiect, în cauza T‑344/19, anularea deciziei în litigiu și, respectiv, în cauza T‑356/19, pentru cazul în care Tribunalul ar fi considerat că Regulamentul (UE) 2019/440 al Consiliului din 29 noiembrie 2018 privind alocarea posibilităților de pescuit în temeiul Acordului de parteneriat în domeniul pescuitului sustenabil dintre Uniunea Europeană și Regatul Maroc și al protocolului său de punere în aplicare (JO 2019, L 77, p. 1) constituie o măsură intermediară care se opune ca Frontul Polisario să poată fi considerat vizat în mod direct de decizia în litigiu, anularea acestui regulament.

71

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat printre altele decizia în litigiu și a statuat că efectele acestei decizii se mențin pentru o perioadă care nu poate depăși termenul prevăzut la articolul 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene sau, în cazul în care a fost introdus un recurs în acest termen, până la pronunțarea hotărârii Curții prin care se soluționează acest recurs.

72

În primul rând, Tribunalul a examinat cele două cauze de inadmisibilitate invocate, cu titlu principal, împotriva acțiunii având ca obiect anularea deciziei în litigiu de către Consiliu, susținut de Regatul Spaniei, de Republica Franceză, de Comisie, precum și de Chambre des pêches maritimes de l’Atlantique Nord, Chambre des pêches maritimes de l’Atlantique Centre și Chambre des pêches maritimes de l’Atlantique Sud (denumite în continuare, împreună, „CPMM”), dintre care una se întemeiază pe lipsa capacității Frontului Polisario de a sta în judecată în fața instanțelor Uniunii și cealaltă pe lipsa calității sale procesuale active pentru a introduce o acțiune împotriva deciziei în litigiu, și le‑a respins la punctele 132-159 și, respectiv, la punctele 171-268 din hotărârea atacată.

73

În al doilea rând, după ce a respins primul motiv de anulare invocat de Frontul Polisario în susținerea concluziilor sale, întemeiat pe necompetența Consiliului de a adopta decizia în litigiu, Tribunalul a examinat, la punctele 276-364 din hotărârea atacată, al treilea motiv de anulare, întemeiat în esență pe încălcarea obligației Consiliului de a respecta cerințele deduse de Curte din principiul autodeterminării și din principiul efectului relativ al tratatelor, astfel cum sunt precizate în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), și Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK (C‑266/16, EU:C:2018:118). La punctul 364 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că, prin adoptarea deciziei în litigiu, Consiliul nu a luat în considerare în mod suficient toate elementele relevante referitoare la situația din Sahara Occidentală și a considerat în mod greșit că dispunea de o marjă de apreciere pentru a decide dacă trebuia să respecte cerința ca poporul din acest teritoriu să își exprime consimțământul cu privire la aplicarea acordului în litigiu pe teritoriul menționat, în calitate de terț la acest acord, în conformitate cu interpretarea reținută de Curte a principiului efectului relativ al tratatelor în legătură cu principiul autodeterminării.

74

Prin decizia președintelui Curții din 15 februarie 2022, cauzele C‑778/21 P și C‑798/21 P au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale a procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

75

Prin deciziile președintelui Curții din 27 mai 2022, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului în cauza C‑798/21 P formulate de Ungaria, de Republica Portugheză și de Republica Slovacă.

76

Prin decizia președintelui Curții din 16 iunie 2022, a fost de asemenea admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului în cauza C‑798/21 P formulată de Regatul Belgiei. Totuși, acest stat membru nu a participat ulterior la faza scrisă a procedurii.

77

Prin recursul formulat, Comisia (cauza C‑778/21 P) solicită Curții:

78

Prin recursul formulat, Consiliul (cauza C‑798/21 P) solicită Curții:

79

Frontul Polisario solicită Curții:

80

Republica Franceză solicită Curții:

81

CPMM solicită Curții:

82

Regatul Spaniei solicită Curții admiterea recursului formulat de Comisie în cauza C‑778/21 P, precum și a recursului formulat de Consiliu în cauza C‑798/21 P. Regatul Belgiei, Ungaria, Republica Portugheză și Republica Slovacă solicită Curții admiterea recursului formulat de Consiliu.

83

În susținerea recursurilor formulate, Comisia, recurentă în cauza C‑778/21 P, și Consiliul, recurent în cauza C‑798/21 P, invocă cinci și, respectiv, patru motive. Primele trei motive de recurs în cauza C‑778/21 P și primele două motive de recurs în cauza C‑798/21 P sunt întemeiate pe erori de drept săvârșite de Tribunal în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii introduse în fața sa de Frontul Polisario, în timp ce al patrulea și al cincilea motiv de recurs în cauza C‑778/21 P, precum și al treilea și al patrulea motiv de recurs în cauza C‑798/21 P sunt întemeiate pe erori de drept săvârșite de Tribunal în cadrul examinării temeiniciei acestei acțiuni.

84

Prin intermediul primelor motive, Consiliul și, respectiv, Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a recunoscut Frontului Polisario, la punctele 142-158 din hotărârea atacată, capacitatea de a sta în judecată în fața instanței Uniunii.

85

Aceste două instituții, la fel ca Republica Franceză și CPMM, susțin printre altele în esență că Frontul Polisario nu are personalitate juridică nici potrivit dreptului internațional, nici potrivit dreptului Uniunii. În plus, ele se opun posibilității de a invoca principiul protecției jurisdicționale efective pentru a recunoaște Frontului Polisario capacitatea de a introduce o acțiune la Tribunal pentru apărarea dreptului la autodeterminare al poporului din Sahara Occidentală, cu riscul de a face admisibilă orice acțiune introdusă la instanța Uniunii, în calitate de instanță „internă”, chiar dacă o astfel de acțiune ar privi un diferend internațional, care ține de dreptul internațional și este formulată de un subiect de drept internațional, care nu ar putea fi introdusă la o instanță internațională. Potrivit Consiliului, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă nu implică un acces universal la instanța Uniunii care ar face abstracție de condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.

86

În plus, potrivit Comisiei, deși Frontul Polisario participă, desigur, la o „soluție politică” a problemei statutului definitiv al teritoriului Saharei Occidentale, după cum se arată la punctele 143 și 144 din hotărârea atacată, importanța Rezoluției 34/37 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, citată de Tribunal și menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre, ar trebui analizată în perspectivă. Această rezoluție ar recomanda, desigur, participarea Frontului Polisario în calitate de „reprezentant” al poporului din Sahara Occidentală la soluționarea politică a conflictului referitor la acest teritoriu. Neavând valoare obligatorie, aceasta ar fi totuși anterioară apariției unei anumite forme de reprezentativitate locală a populației din Sahara Occidentală prin intermediul alegerilor prin vot universal direct. Uniunea nu ar fi recunoscut niciodată Frontul Polisario altfel decât ca una dintre „părțile” la procesul de pace desfășurat la nivelul Organizației Națiunilor Unite, iar proporția exactă a poporului din Sahara Occidentală care s‑ar considera în prezent reprezentată de acesta ar rămâne destul de incertă.

87

Consiliul apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a reținut o interpretare extensivă a noțiunii de „persoană juridică” în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, care nu ține seama de limitele rolului și reprezentativității Frontului Polisario în dreptul internațional, și a respins, la punctul 155 din hotărârea atacată și la punctul 103 din Hotărârea din 29 septembrie 2021, Frontul Polisario/Consiliul (T‑279/19, EU:T:2021:639), argumentele Consiliului în această privință. Tribunalul ar fi statuat în mod greșit că reprezentativitatea Frontului Polisario în cadrul procesului de soluționare politică a diferendului la nivelul Organizației Națiunilor Unite justifica recunoașterea calității acestuia de „persoană juridică” pentru a‑i permite să conteste validitatea deciziei de încheiere a unui acord care nu ar avea incidență asupra soluționării acestui diferend. Rolul Frontului Polisario la nivel internațional s‑ar limita la capacitatea sa de a participa, în calitate de reprezentant al poporului din Sahara Occidentală, la negocierile desfășurate sub egida Organizației Națiunilor Unite privind statutul definitiv al Saharei Occidentale, în conformitate cu Rezoluția 34/37 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre. Faptul că instituțiile Uniunii recunosc existența unui diferend care face obiectul negocierilor în cadrul Organizației Națiunilor Unite nu ar însemna nicidecum că Uniunea sau instituțiile sale recunosc Frontul Polisario ca fiind interlocutorul lor, Uniunea nefiind parte la aceste negocieri.

88

Frontul Polisario respinge această argumentație.

89

Astfel cum a amintit în esență Tribunalul la punctele 135 și 136 din hotărârea atacată, chiar dacă, potrivit articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea paragraf ale acestui articol, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare, Curtea a recunoscut totuși deja capacitatea de a sta în judecată în fața instanțelor Uniunii a unor entități independent de chestiunea constituirii lor ca persoane juridice de drept intern.

90

După cum a constatat Tribunalul la punctul 137 din hotărârea atacată, acesta a fost cazul printre altele atunci când, pe de o parte, entitatea în cauză dispunea de o reprezentativitate suficientă în ceea ce privește persoanele ale căror drepturi întemeiate pe dreptul Uniunii pretindea că le apără, precum și de autonomia și responsabilitatea necesare pentru a acționa în cadrul raporturilor juridice determinate de acest drept și, pe de altă parte, fusese recunoscută de instituții ca interlocutor în cadrul negocierilor referitoare la aceste drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 octombrie 1974, Union syndicale – Service public européen ș.a./Consiliul, 175/73, EU:C:1974:95, punctele 9–17, precum și Hotărârea din 8 octombrie 1974, Syndicat général du personnel des organismes européens/Comisia, 18/74, EU:C:1974:96, punctele 5–13).

91

De asemenea, acesta a fost cazul, după cum a arătat Tribunalul la punctul 138 din hotărârea atacată, atunci când instituțiile Uniunii au tratat această entitate ca pe un subiect distinct, înzestrat cu drepturi și obligații proprii. Într‑adevăr, trebuie recunoscută, din motive de coerență și de dreptate, capacitatea unei astfel de entități de a sta în judecată pentru a contesta măsurile de limitare a drepturilor sale sau deciziile nefavorabile adoptate de instituții în privința sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 1982, Groupement des Agences de voyages/Comisia, 135/81, EU:C:1982:371, punctele 9–11, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, EU:C:2007:32, punctele 107–112, precum și Hotărârea din 15 iunie 2017, Al‑Faqih ș.a./Comisia, C‑19/16 P, EU:C:2017:466, punctul 40).

92

De altfel, Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctul 139 din hotărârea atacată, că decurge din jurisprudența Curții că noțiunea de „persoană juridică”, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, nu poate primi o interpretare restrictivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, Venezuela/Consiliul (Afectare a unui stat terț), C‑872/19 P, EU:C:2021:507, punctul 44].

93

În speță, trebuie să se constate, asemenea doamnei avocate generale la punctul 82 din concluziile prezentate în cauzele conexate Comisia/Frontul Polisario și Consiliul/Frontul Polisario (C‑779/21 P și C‑799/21 P, EU:C:2024:260), că Frontul Polisario este o mișcare de eliberare autoproclamată, care a luat naștere pentru a milita în favoarea unui anumit tip de model viitor de guvernare a teritoriului neautonom al Saharei Occidentale, ce presupune independența acestui teritoriu, în prezent față de Regatul Maroc, precum și crearea unui stat saharian suveran. Această mișcare urmărește astfel să stabilească, în cadrul exercitării dreptului la autodeterminare al poporului de pe teritoriul neautonom al Saharei Occidentale, un stat independent.

94

În măsura în care mișcarea menționată urmărește tocmai, în temeiul dreptului la autodeterminare al poporului din Sahara Occidentală, să instituie o ordine juridică statală pentru acest teritoriu, nu i se poate impune, pentru a‑i recunoaște capacitatea de a sta în judecată în fața instanțelor Uniunii, să fie constituit ca persoană juridică în conformitate cu o anumită ordine juridică națională.

95

Pe de altă parte, Frontul Polisario este unul dintre interlocutorii legitimi în cadrul procesului desfășurat în vederea stabilirii viitorului Saharei Occidentale, sub egida Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, vizat la punctul 35 din prezenta hotărâre și ale cărui decizii sunt obligatorii pentru toate statele membre și instituțiile Uniunii, în pofida faptului că nu i s‑a acordat niciodată statutul de „mișcare de eliberare națională” de către Organizația Națiunilor Unite sau de către Uniune și statele membre ale acesteia.

96

Rezultă că Frontul Polisario, care participă de asemenea la diverse forumuri internaționale, în special africane, și întreține raporturi juridice bilaterale la nivel internațional, are o existență juridică suficientă pentru a putea sta în judecată în fața instanțelor Uniunii.

97

În ceea ce privește aspectul dacă entitatea respectivă poate reprezenta în mod legitim interesele poporului din Sahara Occidentală, această chestiune privește calitatea sa procesuală activă în cadrul unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva deciziei în litigiu, iar nu capacitatea sa de a sta în fața instanței Uniunii.

98

În sfârșit, argumentația referitoare la nerecunoașterea personalității juridice a Frontului Polisario în ordinile juridice ale statelor membre sau la faptul că nicio instanță dintr‑un stat membru nu a recunoscut capacitatea sa de a sta în judecată este inoperantă. Astfel, după cum a arătat Tribunalul la punctul 136 din hotărârea atacată, chiar dacă noțiunea de „persoană juridică” ce figurează la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE implică, în principiu, existența unei personalități juridice, care trebuie să fie examinată din perspectiva dreptului național în temeiul căruia a fost constituită persoana juridică în cauză, aceasta nu coincide neapărat cu noțiunile care fac parte din diferitele sisteme juridice ale statelor membre. De asemenea, trebuie arătat în această privință că Curtea a recunoscut că un stat terț, în calitate de stat cu personalitate juridică internațională, trebuie considerat „persoană juridică” în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, Venezuela/Consiliul (Afectare a unui stat terț), C‑872/19 P, EU:C:2021:507, punctul 53].

99

Având în vedere considerațiile care precedă, Tribunalul a putut, fără a săvârși o eroare de drept, să concluzioneze că Frontul Polisario avea capacitatea de a sta în judecată în fața instanțelor Uniunii, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

100

În consecință, primul motiv de recurs în cauza C‑778/21 P și primul motiv de recurs în cauza C‑798/21 P trebuie respinse ca nefondate.

101

Comisia, prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑778/21 P, și Consiliul, prin intermediul primului și al celui de al doilea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑798/21 P, susțin că Tribunalul a considerat în mod greșit, la punctul 259 din hotărârea atacată, că Frontul Polisario este vizat în mod direct de decizia în litigiu, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, și, la punctul 268 din hotărârea atacată, că este vizat în mod individual de această decizie, în sensul dispoziției menționate.

102

Consiliul și Comisia susțin că Tribunalul a concluzionat în mod greșit, la punctul 259 din hotărârea atacată, că Frontul Polisario este vizat în mod direct de decizia în litigiu.

103

Comisia susține în special că Tribunalul a încălcat dreptul Uniunii prin faptul că a statuat că anumite efecte ale deciziei în litigiu și ale acordului în litigiu îndeplineau condițiile care permit să se constate că Frontul Polisario este vizat în mod direct de decizia în litigiu, deoarece acordul în litigiu, pe care această decizie urmărea să îl aprobe în numele Uniunii, s‑ar limita să acorde un acces la apele adiacente Saharei Occidentale în schimbul unei contribuții financiare care cuprinde o compensație pentru acces, redevențele plătite de armatori și sprijinul sectorial, preocupându‑se în același timp să recunoască statutul separat al acestui teritoriu și lăsând complet deschis rezultatul procesului desfășurat la nivelul Organizației Națiunilor Unite privind teritoriul care nu se autoguvernează menționat.

104

Raționamentul Tribunalului pentru a respinge, la punctele 197-235 din hotărârea atacată, argumentele instituțiilor ar urmări în realitate să stabilească nu că Frontul Polisario este vizat în mod direct de decizia în litigiu, ci mai degrabă că acordul în litigiu este aplicabil pe teritoriul Saharei Occidentale, precum și în privința apelor adiacente acestuia și este, așadar, susceptibil să afecteze poporul din Sahara Occidentală. Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept la punctele 201-216 din hotărârea atacată, precum și la punctele 255-258 din aceasta, întrucât, pentru a exista o exploatare a resurselor sau o utilizare a contribuției financiare, ar fi necesare anumite măsuri. În lipsa lor, nicio exploatare a resurselor și nicio contribuție financiară nu ar aduce beneficii Saharei Occidentale. Simplul fapt că măsurile de punere în aplicare a acordului în litigiu sunt încadrate de acest acord nu ar însemna că poziția juridică a poporului din Sahara Occidentală este modificată în mod direct. Punctul 217 din hotărârea atacată ar fi de asemenea afectat de o eroare de drept, întrucât operatorii nu ar fi vizați în mod direct de acordul în litigiu, fără adoptarea unei serii de măsuri de către organele competente.

105

Consiliul adaugă printre altele că concluzia, care figurează la punctul 196 din hotărârea atacată, potrivit căreia, având în vedere natura unei decizii de încheiere a unui acord internațional și efectele juridice proprii ale acesteia, nu poate fi înlăturată din start existența unor efecte directe ale deciziei în litigiu asupra situației juridice a Frontului Polisario, ca urmare a conținutului acordului în litigiu, se întemeiază pe motive afectate de erori de drept.

106

Tribunalul ar fi statuat în mod greșit, la punctele 184 și 192 din hotărârea atacată, că o decizie privind încheierea unui acord internațional este un element constitutiv al acestui acord și produce efecte juridice în raport cu celelalte părți „în măsura în care formalizează acceptarea de către Uniune a angajamentelor asumate în raport cu acestea”. Decizia în litigiu nu ar produce efecte juridice în afara ordinii juridice interne a Uniunii. Prin aceasta, Uniunea și‑ar exprima consimțământul în ordinea juridică internă a Uniunii, contrar a ceea ce ar fi considerat Tribunalul la punctul 192 din hotărârea atacată.

107

Actul de notificare de către Uniune, menționat în mod expres atât la articolul 17 din Acordul de pescuit și la articolul 15 din protocolul de punere în aplicare, cât și la articolul 2 din decizia în litigiu, ar fi trebuit atacat de Frontul Polisario în fața Tribunalului, presupunând că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. De altfel, Consiliul contestă că aceste condiții sunt îndeplinite în speță.

108

Consiliul contestă de asemenea concluzia Tribunalului, la punctul 250 din hotărârea atacată, potrivit căreia, în măsura în care încheierea acordului în litigiu afectează poporul din Sahara Occidentală și trebuie obținut consimțământul acestuia, decizia în litigiu ar produce efecte directe asupra situației juridice a Frontului Polisario în calitate de reprezentant al acestui popor.

109

Republica Franceză apreciază că Tribunalul a săvârșit o primă serie de erori de drept referitoare la efectele juridice ale unei decizii a Consiliului privind încheierea unui acord internațional. Aceasta subliniază, asemenea Consiliului, că, deși concluzia de la punctul 184 din hotărârea atacată, potrivit căreia o decizie privind încheierea unui acord internațional concretizează consimțământul Uniunii de a‑și asuma obligații prin acordul respectiv, este exactă în ordinea juridică a Uniunii, totuși, pe plan internațional, numai notificarea finalizării procedurilor interne părții în cauză exprimă consimțământul de a‑și asuma obligații prin intermediul unui acord. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi săvârșit o a doua serie de erori de drept atunci când a pretins că situația juridică a Frontului Polisario este modificată direct prin acordul în litigiu însuși.

110

De asemenea, CPMM susțin, în primul rând, argumentele Consiliului în ceea ce privește erorile de drept pe care le‑ar fi săvârșit Tribunalul la punctele 185-190 din hotărârea atacată, din moment ce decizia de a încheia un tratat nu ar implica intrarea în vigoare a acestuia. Pe de altă parte, principiul protecției jurisdicționale efective nu ar avea vocația de a extinde drepturile la acțiune ale unui reclamant din afara Europei pentru a apăra drepturi colective izvorâte din dreptul internațional. În al doilea rând, prin faptul că a considerat că Frontul Polisario este afectat „în mod direct” de decizia în litigiu, Tribunalul ar fi confundat Frontul Polisario cu poporul din Sahara Occidentală.

111

Frontul Polisario respinge această argumentație.

112

Astfel cum s‑a amintit la punctul 89 din prezenta hotărâre, potrivit articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea paragraf ale acestui articol, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

113

După cum a amintit Tribunalul la punctul 179 din hotărârea atacată, potrivit unei jurisprudențe constante, condiția ca o persoană fizică sau juridică să fie vizată în mod direct de decizia care face obiectul acțiunii sale impune îndeplinirea a două condiții cumulative, și anume ca măsura contestată, pe de o parte, să aibă un efect direct asupra situației juridice a acestei persoane și, pe de altă parte, să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor norme intermediare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P‑C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 42 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 iulie 2022, Nord Stream 2/Parlamentul și Consiliul, C‑348/20 P, EU:C:2022:548, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

114

În speță, prin acțiunea în anulare în fața Tribunalului, Frontul Polisario urmărea protejarea dreptului la autodeterminare al poporului din Sahara Occidentală, recunoscut deja de Curte la punctele 88, 91 și 105 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973). Or, în lumina efectelor deciziei în litigiu și, prin urmare, ale acordului în litigiu asupra situației juridice a acestui popor, reprezentat în scopul prezentelor cauze de Frontul Polisario, este necesar să se examineze dacă acesta din urmă este vizat în mod direct de decizia menționată, în sensul jurisprudenței amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre.

115

Astfel, deși nu a fost recunoscut oficial ca fiind reprezentantul exclusiv al poporului din Sahara Occidentală, Frontul Polisario este, în conformitate cu rezoluțiile celor mai înalte organe ale Organizației Națiunilor Unite, inclusiv cele ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre, un interlocutor privilegiat în cadrul procesului desfășurat sub egida Organizației Națiunilor Unite, în vederea stabilirii viitorului statut al Saharei Occidentale. El participă de asemenea la alte forumuri internaționale pentru a apăra dreptul la autodeterminare al poporului respectiv.

116

Aceste împrejurări speciale permit să se considere că Frontul Polisario poate contesta în fața instanței Uniunii legalitatea unui act al Uniunii care produce în mod direct efecte asupra situației juridice a poporului din Sahara Occidentală în calitatea acestuia de titular al dreptului la autodeterminare atunci când actul respectiv privește în mod individual acest popor ori, dacă este vorba despre un act normativ, nu presupune măsuri de executare.

117

În asemenea împrejurări, condiția prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, potrivit căreia o persoană fizică sau juridică trebuie să fie vizată în mod direct de decizia care face obiectul acțiunii sale, trebuie apreciată, ținând seama de articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite și de principiul protecției jurisdicționale efective, în raport cu situația juridică a poporului din Sahara Occidentală, reprezentat în scopul prezentelor cauze de Frontul Polisario.

118

În speță, decizia în litigiu și, prin extindere, acordul în litigiu îndeplinesc, prin impactul pe care îl au asupra dreptului la autodeterminare al poporului din Sahara Occidentală, condițiile amintite la punctul 113 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario, C‑104/16 P, EU:C:2016:973, punctul 106).

119

Astfel, pe de o parte, această decizie are ca obiect încheierea unui acord internațional a cărui aplicare este prevăzută în apele adiacente unui teritoriu în privința căruia poporul din Sahara Occidentală are dreptul la autodeterminare. Prin urmare, aceasta are în mod necesar un impact asupra drepturilor de care dispune poporul respectiv în privința acestui teritoriu, inclusiv acela de a exploata bogățiile naturale ale teritoriului menționat care decurg din articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite și din principiul de drept internațional cutumiar al suveranității permanente asupra resurselor naturale [a se vedea în acest sens CIJ, în cauza privind activitățile armate pe teritoriul Republicii Congo (Republica Democrată Congo împotriva Ugandei), Hotărârea din 19 decembrie 2005, Recueil 2005, p. 168, punctul 244].

120

În special, deși Uniunea nu recunoaște, prin acordul în litigiu, pretențiile Regatului Maroc în ceea ce privește suveranitatea asupra teritoriului Saharei Occidentale, acest acord recunoaște totuși efecte juridice, în dreptul Uniunii, unor acte efectuate pe acest teritoriu care nu se autoguvernează de autoritățile competente ale Regatului Maroc în ceea ce privește „zona de pescuit”, în sensul articolului menționat, care, după cum a arătat Tribunalul la punctul 111 din hotărârea atacată, este definită la articolul 1 litera (h) din acest acord ca acoperind atât apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc, cât și apele adiacente Saharei Occidentale. În plus, introducerea unui regim convențional care stabilește un drept necondiționat la o compensație financiară pentru accesul navelor Uniunii la zona de pescuit care cuprinde apele adiacente Saharei Occidentale, primită de un subiect de drept internațional, altul decât poporul din teritoriul care nu se autoguvernează în cauză, și nu în numele și în beneficiul acestuia din urmă, afectează în mod direct poporul respectiv în măsura în care aduce atingere suveranității sale asupra resurselor naturale ale acestui teritoriu.

121

Astfel, întrucât Sahara Occidentală este un teritoriu care nu se autoguvernează, exploatarea bogățiilor sale naturale intră sub incidența articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite și a principiului suveranității permanente asupra resurselor naturale. În această privință, Rezoluția III la Actul final al celei de a treia conferințe a Organizației Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării, menționată la punctul 11 din prezenta hotărâre, prevede că, „în cazul unui teritoriu al cărui popor nu a ajuns la o independență deplină sau la un alt regim de autonomie recunoscut de Națiunile Unite sau al unui teritoriu sub dominație colonială, dispozițiile cu privire la drepturile sau interesele menționate în [Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării] se aplică în favoarea poporului de pe acest teritoriu în scopul promovării prosperității și dezvoltării sale”. În acest context, de exploatarea resurselor naturale ale unui teritoriu care nu se autoguvernează, inclusiv exploatarea piscicolă a apelor adiacente acestui teritoriu, trebuie să beneficieze poporul său.

122

Faptul, invocat de CPMM, că acordul în litigiu nu ar fi obligatoriu pentru Sahara Occidentală, în ipoteza în care aceasta ar deveni independentă, sau că acest acord este, în orice caz, inopozabil Saharei Occidentale sau Frontului Polisario, nu repune în discuție aprecierea potrivit căreia poporul din Sahara Occidentală este vizat în mod direct de decizia în litigiu și, prin extindere, de acordul în litigiu, în măsura în care drepturile popoarelor din teritoriile care nu se autoguvernează există, în temeiul Cartei Organizației Națiunilor Unite, al Convenției Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării și al dreptului internațional cutumiar, chiar înainte de exercitarea dreptului lor la autodeterminare.

123

Pe de altă parte, după intrarea în vigoare a acordului în litigiu, Uniunea are obligația de a recunoaște validitatea deciziilor privind autorizațiile de pescuit acordate de autoritățile marocane în ceea ce privește apele adiacente Saharei Occidentale. În această privință, potrivit articolului 5 din Acordul de pescuit, navele Uniunii pot desfășura activități de pescuit în zona de pescuit reglementată de acest acord numai dacă dețin o autorizație de pescuit emisă în temeiul acestuia, iar autoritățile Regatului Maroc emit, pentru navele Uniunii, doar autorizații de pescuit în cadrul acordului menționat.

124

În cadrul acordului în litigiu, procedura de obținere a unei autorizații de pescuit pentru navele Uniunii este stabilită în protocolul de punere în aplicare, a cărui anexă prevede că autoritățile Uniunii prezintă Departamentului pentru pescuit maritim din cadrul Ministerului agriculturii, pescuitului maritim, dezvoltării rurale, apelor și pădurilor din Regatul Maroc listele navelor Uniunii care solicită să desfășoare activități de pescuit în zona de pescuit care cuprinde apele adiacente Saharei Occidentale.

125

Acest sistem este obligatoriu pentru Uniune, fără a fi necesară adoptarea vreunui act suplimentar la decizia în litigiu care ar implica o putere de apreciere a autorităților însărcinate cu punerea în aplicare a acordului menționat, acesta având astfel un caracter pur automat.

126

În acest context, trebuie respinsă argumentația Consiliului și a Republicii Franceze, îndreptată împotriva punctelor 184 și 192 din hotărârea atacată, potrivit căreia acțiunea introdusă de Frontul Polisario la Tribunal ar fi trebuit îndreptată nu împotriva deciziei privind încheierea acordului în litigiu, ci împotriva actului prin care Uniunea notifică Regatului Maroc aprobarea acordului respectiv.

127

Într‑adevăr, decizia privind încheierea unui acord internațional constituie un act definitiv în ordinea juridică internă a Uniunii care exprimă voința Uniunii de a fi ținută de acordul respectiv [a se vedea în acest sens Avizul 2/00 (Protocolul de la Cartagena privind prevenirea riscurilor biotehnologice) din 6 decembrie 2001, EU:C:2001:664, punctul 5]. Această decizie constituie, potrivit unei jurisprudențe constante, un act atacabil, Curtea nefiind competentă să anuleze un acord internațional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK, C‑266/16, EU:C:2018:118, punctele 45–51). În schimb, notificarea aprobării unui asemenea acord celeilalte părți contractante constituie o măsură de executare care, în principiu, trebuie considerată un act care nu poate fi atacat.

128

Având în vedere considerațiile care precedă, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 259 din hotărârea atacată, că Frontul Polisario este vizat în mod direct de decizia în litigiu.

129

În consecință, al doilea motiv de recurs în cauza C‑778/21 P și primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑798/21 P trebuie respinse ca nefondate.

130

Consiliul și Comisia, la fel ca și Republica Franceză și CPMM, apreciază că Tribunalul a concluzionat în mod greșit, la punctul 268 din hotărârea atacată, că Frontul Polisario este vizat în mod individual de decizia în litigiu.

131

Comisia arată în special că, la punctul 265 din hotărârea atacată, Tribunalul se limitează să facă trimitere la considerațiile referitoare la condiția privind aspectul dacă Frontul Polisario este vizat în mod direct de decizia în litigiu, care, astfel cum ea a susținut în cadrul celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑779/21 P, ar fi afectate de erori de drept. De asemenea, Consiliul arată că Tribunalul a săvârșit erori de drept care afectează și concluzia potrivit căreia Frontul Polisario este vizat în mod individual de decizia în litigiu.

132

Pe de altă parte, Consiliul și Comisia contestă ambele respingerea de către Tribunal, la punctul 266 din hotărârea atacată, a pertinenței Hotărârii din 10 aprilie 2003, Comisia/Nederlandse Antillen (C‑142/00 P, EU:C:2003:217), în care Curtea ar fi considerat că interesul general pe care o țară sau un teritoriu de peste mări (TTPM), în calitate de entitate competentă pentru problemele de ordin economic și social pe teritoriul său, îl poate avea în obținerea unui rezultat favorabil pentru prosperitatea economică a acestui teritoriu nu poate fi suficient, în sine, pentru a fi considerată vizată în mod individual, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

133

Comisia subliniază în acest sens că diferența stabilită de Tribunal între situația în discuție în acea hotărâre și cea în discuție în speță este artificială și eronată în drept, măsura contestată în hotărârea respectivă privind doar TTPM, dintre care unele sunt sau au fost teritorii care nu se autoguvernează. Nu se poate admite că guvernul Antilelor Olandeze nu poate ataca un act al Uniunii care privește din punct de vedere economic teritoriul său, în condițiile în care Frontul Polisario ar fi îndreptățit să procedeze astfel, fără a considera că mișcările care vizează independența unui teritoriu sau care sunt în conflict cu un stat ar dispune de mai multe garanții decât guvernele regionale.

134

În ceea ce privește Consiliul, acesta apreciază că motivele reținute de Tribunal nu răspund la argumentul pe care l‑a dedus din Hotărârea din 10 aprilie 2003, Comisia/Nederlandse Antillen (C‑142/00 P, EU:C:2003:217), amintind că a susținut, în memoriul în duplică în fața Tribunalului, că din această hotărâre rezulta că, chiar presupunând că Frontul Polisario ar fi o entitate competentă pentru chestiunile economice privind Sahara Occidentală, quod non, această calitate nu ar fi suficientă pentru a putea fi considerat vizat în mod individual de acordul în litigiu.

135

Frontul Polisario respinge această argumentație.

136

Potrivit unei jurisprudențe constante, alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, decât dacă actul a cărui anulare se solicită le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează într‑un mod analog celui al unui destinatar (Hotărârea din 18 octombrie 2018, Internacional de Productos Metálicos/Comisia, C‑145/17 P, EU:C:2018:839, punctul 34 și jurisprudența citată).

137

Având în vedere considerațiile care figurează la punctele 114-118 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că poporul din Sahara Occidentală, reprezentat în prezentele cauze de Frontul Polisario, este vizat în mod individual de decizia în litigiu în măsura în care o includere expresă a teritoriului Saharei Occidentale în domeniul de aplicare al acordului în litigiu, care este obligatoriu pentru Uniune în temeiul deciziei în litigiu, modifică situația juridică a acestui popor în considerarea calității sale de titular al dreptului la autodeterminare în raport cu teritoriul respectiv. Astfel, această calitate îl caracterizează în raport cu orice altă persoană sau entitate, inclusiv în raport cu orice alt subiect de drept internațional.

138

Argumentația Comisiei și a Consiliului referitoare la Hotărârea din 10 aprilie 2003, Comisia/Nederlandse Antillen (C‑142/00 P, EU:C:2003:217), în care Curtea a considerat că interesul general pe care o TTPM, în calitate de entitate competentă pentru probleme economice și sociale pe teritoriul său, îl poate avea pentru a obține un rezultat favorabil pentru prosperitatea economică a acestui teritoriu nu poate fi suficient ca atare pentru a‑l considera vizat, în sensul articolului 173 al patrulea paragraf din Tratatul CE (devenit articolul 263 al patrulea paragraf TFUE), trebuie respinsă. Astfel, Tribunalul a întemeiat aprecierea potrivit căreia Frontul Polisario este vizat în mod individual de decizia în litigiu și, prin extindere, de acordul în litigiu nu pe efectele economice ale acestui acord, ci mai degrabă pe împrejurarea că această organizație reprezintă poporul din Sahara Occidentală în calitate de titular al dreptului la autodeterminare în raport cu acest teritoriu.

139

În consecință, al treilea motiv de recurs în cauza C‑778/21 P trebuie respins ca nefondat. De asemenea, al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑798/21 P trebuie respins ca nefondat și, prin urmare, acest motiv trebuie respins în totalitate.

140

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Consiliul și, respectiv, Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit o serie de erori de drept legate de o interpretare și de o aplicare eronate ale dreptului internațional, de întinderea marjei de apreciere a Consiliului în materie de relații externe, în special în ceea ce privește cerința consimțământului poporului din Sahara Occidentală în speță, de încălcarea încrederii datorate actelor, de denaturarea argumentației Consiliului și de încălcarea articolului 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 53 primul paragraf din acesta.

141

Comisia arată că, la punctele 304-365 din hotărârea atacată, Tribunalul a acordat, cu încălcarea dreptului Uniunii, un efect absolut și extrem principiului efectului relativ al tratatelor coroborat cu dreptul la autodeterminare, prin interpretarea eronată a Hotărârii din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), și prin nerespectarea jurisprudenței privind marja de apreciere de care dispune Consiliul în materie de relații externe, în special în ceea ce privește dreptul internațional cutumiar.

142

Potrivit Comisiei, aceste erori sunt structurate în jurul a patru critici principale, și anume, în primul rând, erori de drept în ceea ce privește întinderea controlului jurisdicțional, marja de apreciere a instituțiilor și necesitatea de a stabili existența unei erori vădite în vederea constatării nevalidității deciziei în litigiu ca urmare a pretinsei sale incompatibilități cu normele de drept internațional, în al doilea rând, erori de drept întemeiate pe lipsa, în contextul particular al cauzei, a unei cerințe privind un consimțământ al poporului din Sahara Occidentală, în al treilea rând, chiar presupunând că un astfel de consimțământ al poporului din Sahara Occidentală este necesar pentru a confirma validitatea deciziei în litigiu, erori de drept în sensul că noțiunea de „consimțământ” reținută de Tribunal este prea strictă și, în al patrulea rând, erori de drept întemeiate pe identificarea Frontului Polisario ca entitate căreia i‑ar reveni sarcina de a exprima un astfel de consimțământ, având în vedere statutul și reprezentativitatea sa limitate. Comisia susține, în cadrul acestor patru critici, că Tribunalul nu a determinat în mod corect dreptul internațional cutumiar, deși era ținut să facă acest lucru în cadrul prezentei cauze.

143

Comisia arată că orice decizie de încheiere a unui acord cu o țară terță implică aprecierea, cu respectarea principiilor și a obiectivelor acțiunii externe prevăzute la articolul 21 TUE, a intereselor Uniunii în cadrul relațiilor cu țara terță în cauză și efectuarea de arbitraje între interesele divergente care țin de aceste relații. Consiliul ar dispune de o marjă largă de apreciere pentru a pune în balanță obiectivul de promovare a universalității și indivizibilității drepturilor omului cu celelalte obiective pe care se întemeiază acțiunea Uniunii pe scena internațională și celelalte interese ale Uniunii. Controlul jurisdicțional în această privință ar trebui să se limiteze în mod necesar la aspectul dacă instituțiile Uniunii, prin adoptarea actului în discuție, au săvârșit erori vădite de apreciere cu privire la condițiile de aplicare a acestor principii.

144

Or, Tribunalul ar fi anulat marja de apreciere a Consiliului prin acordarea unei valori absolute condiției privind consimțământul expres al Frontului Polisario, al cărei temei în dreptul internațional public nu ar fi stabilit. Acesta nu ar fi respectat amploarea și diversitatea obiectivelor care trebuie luate în considerare de Consiliu în cadrul articolului 21 TUE, nefăcând nicio referire la articolul menționat. Procedând astfel, Tribunalul ar fi depășit întinderea controlului său jurisdicțional.

145

În această privință, Tribunalul ar fi interpretat în mod greșit consecințele care trebuie deduse din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973). Nu s‑ar putea deduce din dreptul la autodeterminare al Saharei Occidentale, confirmat în această hotărâre, o cerință privind consimțământul expres al poporului de pe acest teritoriu exprimat doar prin intermediul Frontului Polisario pentru ca un acord internațional încheiat de Uniune cu un stat care acționează pe teritoriul respectiv în calitate de putere care administrează și care are competența de a acționa să se poată aplica pe un asemenea teritoriu.

146

Noțiunea de „popor” și noțiunea de „consimțământ” în speță ar trebui să țină seama de contextul juridic și factual în care a fost adoptată decizia în litigiu și a fost încheiat acordul în litigiu, din care ar rezulta că soluția reținută în final este conformă cu toate normele de drept internațional aplicabile, în special cu articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, care urmărește să promoveze bunăstarea locuitorilor teritoriilor care nu se autoguvernează, precum și cu articolul 21 alineatul (2) literele (d) și (e) TUE. Dacă punctul 310 din hotărârea atacată, care se referă la punctele 311 și 312 din Hotărârea din 29 septembrie 2021, Frontul Polisario/Consiliul (T‑279/19, EU:T:2021:639), ar confirma că dreptul aplicabil teritoriilor care nu se autoguvernează rămâne în prezent nedeterminat în anumite privințe, Comisia arată că, pornind de la acest punct din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit în continuare o serie de erori, rezumate la punctele 141, 142, 144 și 145 din prezenta hotărâre.

147

Consiliul susține că, în mod contrar celor statuate de Tribunal la punctul 364 din hotărârea atacată, consultările efectuate de autoritățile marocane, pe de o parte, și de Comisie și de SEAE, pe de altă parte, au permis obținerea consimțământului poporului din Sahara Occidentală. Consiliul apreciază că acest punct, precum și punctele 307-363 din hotărârea atacată, care susțin concluzia enunțată la punctul 364 menționat, sunt afectate de erori de drept, întrucât Tribunalul a interpretat greșit conținutul noțiunii de „consimțământ” al unui popor de pe un teritoriu care nu se autoguvernează sau chiar necesitatea de a obține acest consimțământ și, pe de altă parte, a încălcat încrederea datorată înscrisurilor Consiliului sau a denaturat argumentația pe care a prezentat‑o. Tribunalul și‑ar fi încălcat și obligația de motivare.

148

Frontul Polisario solicită respingerea acestor motive.

149

După cum reiese din cuprinsul punctului 276 din hotărârea atacată, Frontul Polisario a susținut, în cadrul celui de al treilea motiv al acțiunii sale în fața Tribunalului, că, prin încheierea fără consimțământul său a unui acord internațional cu Regatul Maroc care se aplică în mod explicit pe teritoriul Saharei Occidentale și în apele adiacente acesteia, Consiliul nu a respectat obligația de a executa hotărârile Curții care decurge din articolul 266 TFUE. Astfel, Curtea ar fi considerat că includerea implicită a acestui teritoriu în domeniul de aplicare al acordurilor încheiate între Uniune și Regatul Maroc era imposibilă din punct de vedere juridic, în temeiul principiului autodeterminării și al principiului efectului relativ al tratatelor. Ar rezulta că, a fortiori, aplicarea explicită a unor astfel de acorduri în cazul teritoriului menționat era exclusă. Frontul Polisario susținea în special că încheierea acordului în litigiu era contrară jurisprudenței, întrucât nu respecta statutul separat și distinct al Saharei Occidentale și nici cerința privind consimțământul poporului din acest teritoriu.

150

După cum a constatat Tribunalul la punctul 295 din hotărârea atacată, acest motiv cuprindea în esență trei aspecte, întemeiate, primul dintre acestea, pe imposibilitatea ca Uniunea și Regatul Maroc să încheie un acord aplicabil în Sahara Occidentală, al doilea, pe încălcarea statutului separat și distinct al acestui teritoriu, cu nerespectarea principiului autodeterminării, și, al treilea, pe încălcarea cerinței privind consimțământul poporului din acest teritoriu, în calitate de terț la acordul în litigiu, în sensul principiului efectului relativ al tratatelor.

151

Tribunalul a respins primul aspect al celui de al treilea motiv, dar a admis al treilea aspect al acestui motiv. Tribunalul a apreciat astfel că se impunea anularea deciziei în litigiu, fără a fi necesară examinarea celui de al doilea aspect al motivului menționat și a celorlalte motive ale acțiunii.

152

La punctul 364 din hotărârea atacată, Tribunalul a rezumat raționamentul său ca răspuns la al treilea aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii Frontului Polisario după cum urmează:

„[…] prin adoptarea deciziei [în litigiu], Consiliul nu a luat în considerare în mod suficient toate elementele relevante referitoare la situația din Sahara Occidentală și a considerat în mod greșit că dispunea de o marjă de apreciere pentru a decide dacă trebuie să respecte cerința ca poporul din acest teritoriu să își exprime consimțământul cu privire la aplicarea acordului în litigiu pe teritoriul menționat, în calitate de terț la acest acord, în conformitate cu interpretarea principiului efectului relativ al tratatelor în legătură cu principiul autodeterminării reținută de Curte. În special, primo, Consiliul a considerat în mod greșit că situația actuală de pe teritoriul respectiv nu permitea să se verifice existența acestui consimțământ și, în special, prin intermediul [Frontului Polisario]. Secundo, întrucât a considerat că consultările efectuate de Comisie și de SEAE au permis respectarea principiului efectului relativ al tratatelor, astfel cum a fost interpretat de Curte, în special la punctul 106 din Hotărârea [din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973)], Consiliul a interpretat greșit atât domeniul de aplicare al acestor consultări, cât și întinderea cerinței prevăzute la acest punct. Tertio, Consiliul a considerat în mod greșit că putea înlocui această cerință cu criteriile pretins enunțate în scrisoarea din 29 ianuarie 2002 a [consilierului juridic, secretarul general adjunct pentru probleme juridice al Organizației Națiunilor Unite (denumită în continuare «scrisoarea din 29 ianuarie 2002 a consilierului juridic al Organizației Națiunilor Unite»)].”

153

Trebuie examinate, într‑o primă etapă, criticile recurentelor privind consimțământul poporului din Sahara Occidentală pe calea consultărilor cu reprezentanți ai populațiilor din Sahara Occidentală, precum și întinderea controlului jurisdicțional al deciziei în litigiu și, prin extindere, al acordului în litigiu în ceea ce privește consimțământul menționat, inclusiv argumentația lor privind importanța scrisorii din 29 ianuarie 2002 a consilierului juridic al Organizației Națiunilor Unite. Într‑o a doua etapă, este necesar să se examineze criticile lor privind necesitatea unui asemenea consimțământ și identificarea Frontului Polisario ca entitate căreia i‑ar reveni sarcina de a exprima acest consimțământ.

154

Trebuie amintit că, la punctul 106 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), Curtea a arătat, în contextul interpretării termenilor „teritoriul[…] Regatului Maroc” care figurează la articolul 94 din Acordul de asociere, că poporul din Sahara Occidentală trebuia considerat ca fiind un „terț” în sensul principiului efectului relativ al tratatelor și că, în această calitate, terțul în cauză putea fi afectat de punerea în aplicare a Acordului de asociere în cazul includerii teritoriului Saharei Occidentale în domeniul de aplicare al acordului menționat, fără a fi necesar să se stabilească dacă o astfel de punere în aplicare ar fi de natură să îi dăuneze sau, dimpotrivă, să îi profite. Astfel, aceasta a considerat că, atât într‑un caz, cât și în celălalt, respectiva punere în aplicare trebuia să fie consimțită de terțul în cauză. Or, din hotărârea atacată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), nu rezulta că poporul din Sahara Occidentală ar fi exprimat un asemenea consimțământ.

155

În speță, trebuie arătat că considerentele (11) și (12) ale deciziei în litigiu au următorul cuprins:

156

În această privință, trebuie, în primul rând, amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 30 din prezenta hotărâre, în urma declanșării conflictului armat dintre Regatul Maroc și Frontul Polisario în anii 1970, o mare parte a populației din Sahara Occidentală a fugit de acest conflict și s‑a refugiat pe teritoriul algerian. Reprezentantul Frontului Polisario a arătat în această privință în ședința în fața Curții, fără a fi contrazis, că, până în prezent, dintr‑un total de aproximativ 500000 de locuitori ai Saharei Occidentale, aproximativ 250000 locuiesc în tabere de refugiați din Algeria, un sfert în zona Saharei Occidentale aflată sub control marocan și restul de aproximativ un sfert în alte părți ale lumii.

157

Rezultă că cea mai mare parte a populației actuale a Saharei Occidentale nu formează poporul titular al dreptului la autodeterminare, și anume poporul din Sahara Occidentală. Or, acesta din urmă, în mare parte dislocat, este singurul titular al dreptului la autodeterminare în raport cu teritoriul Saharei Occidentale. Astfel, dreptul la autodeterminare aparține poporului în cauză, iar nu populației de pe acest teritoriu în general, din care, potrivit estimărilor furnizate în ședința în fața Curții de către Comisie, numai 25 % ar fi de origine sahrawi.

158

După cum s‑a arătat la punctele 144 și 145 din hotărârea pronunțată astăzi, Comisia și Consiliul/Frontul Polisario (C‑779/21 P și C‑799/21 P), există în această privință o diferență între noțiunea de „populație” a unui teritoriu care nu se autoguvernează și cea de „popor” din acel teritoriu. Astfel, aceasta din urmă face trimitere la o unitate politică, titulară a dreptului la autodeterminare, în timp ce noțiunea de „populație” implică locuitorii unui teritoriu.

159

În speță, Comisia și SEAE au efectuat consultări cu „populația în cauză”, care, după cum a constatat Tribunalul la punctul 329 din hotărârea atacată, include în esență populația care se află în prezent pe teritoriul Saharei Occidentale, indiferent dacă aceasta aparține sau nu poporului din acest teritoriu. Astfel cum a statuat în mod întemeiat Tribunalul în esență la punctul 354 din hotărârea atacată, aceste consultări nu pot echivala, așadar, cu obținerea consimțământului „poporului” din teritoriul neautonom al Saharei Occidentale.

160

În al doilea rând, trebuie amintit că, printre regulile pertinente care pot fi invocate în cadrul relațiilor dintre părțile la un acord între Uniune și o țară terță, figurează principiul de drept internațional general al efectului relativ al tratatelor, potrivit căruia tratatele nu trebuie nici să dăuneze, nici să profite unor subiecte de drept terțe (pacta tertiis nec nocent nec prosunt). Acest principiu de drept internațional general își găsește o expresie particulară în articolul 34 din Convenția de la Viena, în temeiul căruia un tratat nu creează nici obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său (Hotărârea din 25 februarie 2010, Brita, C‑386/08, EU:C:2010:91, punctul 44).

161

Principiul amintit, menționat de asemenea la punctul 106 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), are un domeniu de aplicare mai larg decât cel al unei simple norme de interpretare a acordurilor internaționale. Astfel, chiar dacă, după cum afirmă în mod întemeiat recurentele, un acord care afectează drepturile sau obligațiile unui terț nu îi este opozabil în lipsa consimțământului său în conformitate cu dreptul internațional convențional, totuși terțul respectiv poate fi afectat de punerea în aplicare a acordului menționat în cazul în care în domeniul său de aplicare este inclus un teritoriu pe care terțul respectiv este suveran sau este titular al dreptului la autodeterminare. O asemenea punere în aplicare este, în această privință, susceptibilă să încalce alternativ, în ceea ce privește un stat, suveranitatea sa asupra teritoriului său și, în ceea ce privește un popor, dreptul său la autodeterminare pe teritoriul la care se referă dreptul menționat. Astfel, după cum a arătat Curtea la punctul 106 menționat, punerea în aplicare a unui acord internațional între Uniune și Regatul Maroc pe teritoriul Saharei Occidentale trebuie să fie consimțită de poporul din Sahara Occidentală.

162

Rezultă că lipsa unui consimțământ al acestui popor pentru un asemenea acord, a cărui punere în aplicare se extinde pe teritoriul menționat sau asupra apelor adiacente acestuia, poate afecta validitatea actului Uniunii, precum decizia în litigiu, privind încheierea acordului respectiv. Trebuie amintit în această privință că, în temeiul articolului 3 alineatul (5) și al articolului 21 alineatul (1) TUE, acțiunea Uniunii pe scena internațională contribuie în special la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv la respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

163

Această concluzie nu este afectată de marja de apreciere de care dispune Consiliul. Astfel, după cum a arătat Tribunalul la punctul 349 din Hotărârea din 29 septembrie 2021, Frontul Polisario/Consiliul (T‑279/19, EU:T:2021:639), care este hotărârea atacată în cauzele conexate C‑779/21 P și C‑799/21 P, la care face trimitere punctul 335 din hotărârea atacată, această marjă de apreciere este încadrată din punct de vedere juridic, pe de o parte, de obligația dedusă din principiul autodeterminării de a respecta, în cadrul relațiilor dintre Uniune și Regatul Maroc, statutul separat și distinct al Saharei Occidentale și, pe de altă parte, de cerința dedusă din principiul efectului relativ al tratatelor, potrivit căreia poporul din acest teritoriu trebuia să își dea consimțământul pentru un acord între Uniune și Regatul Maroc care ar fi pus în aplicare pe teritoriul respectiv.

164

Tribunalul a concluzionat astfel în mod întemeiat, la punctul 335 menționat, că Consiliului îi revenea în mod cert competența de a evalua dacă situația actuală din același teritoriu justifica o ajustare a modalităților de exprimare a consimțământului respectiv și dacă erau îndeplinite condițiile pentru a considera că poporul din Sahara Occidentală l‑a exprimat, dar această instituție nu era liberă să decidă dacă se putea renunța la consimțământul menționat, fără a se încălca cerința potrivit căreia poporul din acest teritoriu trebuia să își dea consimțământul pentru un asemenea acord.

165

În consecință, nu se poate reproșa Tribunalului că a depășit limitele controlului jurisdicțional al actelor Uniunii care țin de acțiunea externă a acesteia din perspectiva dreptului internațional cutumiar, astfel cum au fost stabilite în jurisprudența Curții, în ceea ce privește aprecierea condiției privind necesitatea consimțământului poporului din Sahara Occidentală.

166

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentația întemeiată pe importanța scrisorii din 29 ianuarie 2002 a consilierului juridic al Organizației Națiunilor Unite în legătură cu cerința consimțământului poporului din Sahara Occidentală, această argumentație trebuie respinsă ca nefondată.

167

Astfel, Tribunalul a considerat în mod întemeiat în esență, la punctul 362 din hotărârea atacată, că această scrisoare nu constituie o sursă de drept al Uniunii care să poată fi invocată în fața instanței Uniunii, din moment ce nu se aseamănă ca atare nici cu o normă de drept internațional convențional obligatorie pentru Uniune, nici cu o normă de drept internațional cutumiar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior), C‑66/18, EU:C:2020:792, punctul 87 și jurisprudența citată].

168

Pe de altă parte, trebuie respinsă ca inoperantă argumentația Comisiei referitoare la comparația făcută de Tribunal la punctul 330 din hotărârea atacată între consultările în cauză efectuate de Comisie și de SEAE, pe de o parte, și ample consultări ale părților interesate, prevăzute la articolul 11 alineatul (3) TUE și la articolul 2 din Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexat la Tratatul UE și la Tratatul FUE, pe de altă parte. Într‑adevăr, este suficient să se constate în această privință că, în orice caz, astfel cum a arătat în esență Tribunalul, asemenea consultări, care trebuie să preceadă în special prezentarea de propuneri legislative de către Comisie, se disting în mod fundamental, prin natura și scopul lor, de cerința, care rezultă din dreptul internațional cutumiar, ca un popor care are dreptul la autodeterminare să consimtă la aplicarea, pe teritoriul la care se referă acest drept, a unui acord internațional în privința căruia are calitatea de terț.

169

În consecință, Tribunalul a putut concluziona în mod întemeiat, la punctul 364 din hotărârea atacată, pe de o parte, că Consiliul, întrucât a considerat că consultările efectuate de Comisie și de SEAE au permis respectarea principiului efectului relativ al tratatelor, astfel cum a fost interpretat de Curte la punctul 106 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), a interpretat greșit atât domeniul de aplicare al acestor consultări, cât și întinderea cerinței prevăzute la acest punct 106 și, pe de altă parte, că Consiliul a considerat în mod greșit că se poate baza pe scrisoarea din 29 ianuarie 2002 a consilierului juridic al Organizației Națiunilor Unite pentru a înlocui această cerință cu criteriile pretins menționate în această scrisoare.

170

Astfel cum s‑a amintit la punctul 152 din prezenta hotărâre, Tribunalul a concluzionat, la punctul 364 din hotărârea atacată, că, prin adoptarea deciziei în litigiu, Consiliul nu a luat în considerare în mod suficient toate elementele relevante referitoare la situația din Sahara Occidentală și a considerat în mod greșit că dispunea de o marjă de apreciere pentru a decide dacă trebuia să respecte cerința ca poporul din acest teritoriu să își exprime consimțământul cu privire la aplicarea acordului în litigiu pe teritoriul menționat, în calitate de terț la acest acord, în conformitate cu interpretarea reținută de Curte a principiului efectului relativ al tratatelor în legătură cu principiul autodeterminării. În special, Tribunalul a apreciat că Consiliul și Comisia au considerat în mod eronat că situația actuală de pe teritoriul Saharei Occidentale nu permite să se verifice existența acestui consimțământ.

171

Mai precis, Tribunalul a arătat, la punctul 317 din hotărârea atacată, că Regatul Maroc nu își asumă responsabilitățile și competențele care îi revin în temeiul acordului în litigiu, în ceea ce privește teritoriul Saharei Occidentale și apele adiacente, în vederea exercitării drepturilor poporului din acest teritoriu în beneficiul său. Astfel, Tribunalul a apreciat că Regatul Maroc nu intenționează să recunoască acestui popor drepturi „în ceea ce privește exploatarea resurselor piscicole din apele respective și distribuirea beneficiilor care decurg din acestea” și că, mai mult, drepturile pe care acest acord le poate crea pentru operatorii cu sediul pe teritoriul menționat vizează particulari, iar nu un subiect terț care trebuie să își exprime consimțământul cu privire la acest acord. În ceea ce privește beneficiile care pot rezulta pentru populațiile din același teritoriu, este vorba, potrivit Tribunalului, „de efecte pur socioeconomice, care în plus sunt indirecte […] care nu pot fi asimilate unor drepturi”. În continuare, la punctul 318 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat următoarele:

„În schimb, în măsura în care acordă uneia dintre părți o competență pe teritoriul unui terț, pe care acesta nu are, prin urmare, dreptul să o exercite el însuși sau, după caz, să delege exercitarea sa, acordul în litigiu impune terțului în cauză, astfel cum subliniază reclamantul, o obligație, indiferent de împrejurarea, invocată de Consiliu, că nu ar fi în măsură, în această etapă, să își asume el însuși sau prin reprezentantul său aceste competențe. Prin urmare, consimțământul său la acordul în litigiu trebuie să fie explicit.”

172

Or, raționamentul Tribunalului expus la punctul 318 din hotărârea atacată este afectat de o eroare de drept.

173

În această privință, desigur, după cum s‑a constatat la punctele 161-164 și 169 din prezenta hotărâre, Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat în esență că, în temeiul principiilor dreptului la autodeterminare și efectului relativ al tratatelor, astfel cum au fost interpretate de Curte, consimțământul poporului din Sahara Occidentală pentru punerea în aplicare a acordului în litigiu pe acest teritoriu era o condiție de validitate a deciziei în litigiu și consultările efectuate de Comisie și de SEAE nu puteau să stabilească un astfel de consimțământ al acestui popor.

174

În schimb, acesta a interpretat în mod eronat acordul în litigiu atunci când a constatat în esență, la punctul 318 din hotărârea atacată, că acordul respectiv ar avea ca efect impunerea unei obligații în sarcina poporului din Sahara Occidentală, prin faptul că a acordat autorităților din Regatul Maroc anumite competențe a căror exercitare este prevăzută pe teritoriul Saharei Occidentale.

175

Astfel, deși punerea în aplicare a acordului în litigiu implică faptul că actele autorităților marocane efectuate pe teritoriul Saharei Occidentale au efecte juridice precum cele descrise la punctele 119-125 din prezenta hotărâre, modificând situația juridică a poporului din teritoriul respectiv, împrejurarea că acest acord recunoaște autorităților menționate anumite competențe administrative exercitate pe teritoriul amintit nu permite totuși să se considere că acordul respectiv creează obligații juridice care revin acestui popor, în calitate de subiect de drept internațional.

176

În această privință, după cum se subliniază în schimbul de scrisori, acordul în litigiu nu implică recunoașterea de către Uniune a pretinsei suveranități a Regatului Maroc asupra Saharei Occidentale. Poporul din Sahara Occidentală nu este, pe de altă parte, destinatarul autorizațiilor de pescuit sau al altor acte administrative întocmite de autoritățile marocane în cadrul punerii în aplicare a acestui acord, pe care ar fi obligat să îl recunoască, nici al măsurilor luate de autoritățile Uniunii și ale statelor membre în privința lor.

177

Rezultă că, pe baza unei premise eronate, Tribunalul a constatat, la punctul 318 din hotărârea atacată, că exprimarea consimțământului poporului din Sahara Occidentală la acordul în litigiu trebuia să fie explicită.

178

Cu toate acestea, trebuie amintit că, în ipoteza în care motivarea unei decizii a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei hotărâri și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor (Hotărârea din 17 ianuarie 2023, Spania/Comisia, C‑632/20 P, EU:C:2023:28, punctul 48 și jurisprudența citată).

179

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă dispozitivul hotărârii atacate, în măsura în care acesta a anulat decizia în litigiu, nu apare întemeiat pentru alte motive de drept decât cele afectate de eroarea identificată la punctele 174-177 din prezenta hotărâre.

180

În această privință, trebuie arătat că dreptul internațional cutumiar nu prevede o formă specială pentru exprimarea consimțământului unui subiect terț la un acord care îi conferă un drept (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Permanente de Justiție Internațională din 7 iunie 1932, cauza „Zones Franches de la Haute‑Savoie et du Pays de Gex”, Recueil CPJI 1927, seria A/B, nr. 46, p. 148). Rezultă că același drept nu exclude ca un asemenea consimțământ să poată fi acordat în mod implicit în anumite împrejurări. Astfel, în situația specială a unui popor de pe un teritoriu care nu se autoguvernează, consimțământul acestui popor pentru un acord internațional în raport cu care are calitatea de terț și a cărui aplicare este prevăzută pe teritoriul la care se referă dreptul său la autodeterminare poate fi prezumat în măsura în care sunt îndeplinite două condiții.

181

Pe de o parte, acordul în cauză nu trebuie să creeze o obligație în sarcina poporului menționat. Pe de altă parte, acordul respectiv trebuie să prevadă că poporul în cauză însuși, care poate să nu fie reprezentat în mod adecvat de populația din teritoriul la care se referă dreptul la autodeterminare de care dispune acest popor, primește un avantaj precis, concret, substanțial și verificabil care decurge din exploatarea resurselor naturale ale acestui teritoriu și proporțional cu importanța acestei exploatări. Avantajul respectiv trebuie însoțit de garanții în ceea ce privește faptul că exploatarea menționată are loc în condiții conforme cu principiul dezvoltării durabile pentru a se asigura că resursele naturale neregenerabile sunt disponibile din abundență și că resursele naturale regenerabile, precum stocurile de pește, se refac în permanență. În sfârșit, acordul în cauză trebuie să prevadă și un mecanism de control regulat care să permită verificarea caracterului real al avantajului acordat poporului în cauză în aplicarea acestuia.

182

Respectarea acestor condiții se impune pentru a asigura compatibilitatea unui astfel de acord cu principiul, care decurge din articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite și este consacrat în dreptul internațional cutumiar, al întâietății intereselor popoarelor de pe teritoriile care nu se autoguvernează. Acesta contribuie astfel la faptul că acțiunea Uniunii pe scena internațională se întemeiază, după cum prevede articolul 21 alineatul (1) TUE, pe principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și ale dreptului internațional.

183

În ipoteza în care sunt îndeplinite cele două condiții menționate la punctul 181 din prezenta hotărâre, consimțământul poporului în cauză trebuie considerat stabilit. Împrejurarea că o mișcare care se prezintă ca fiind reprezentantul legitim al acestui popor se opune acordului respectiv nu poate fi suficientă, în sine, pentru a repune în discuție existența unui astfel de consimțământ prezumat.

184

Totuși, această prezumție privind consimțământul poate fi răsturnată dacă reprezentanții legitimi ai poporului respectiv demonstrează că sistemul de avantaje conferite poporului prin acordul în cauză sau chiar mecanismul de control regulat care îl însoțește nu îndeplinește condițiile expuse la punctul 180 din prezenta hotărâre. Revine, dacă este cazul, instanței Uniunii sarcina de a soluționa această problemă pentru a aprecia în special dacă acordul respectiv menține în mod adecvat dreptul la autodeterminare al poporului în cauză sau suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale care decurge din acest drept, precum și din articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite. De asemenea, Comisiei, Consiliului, Parlamentului European și oricărui stat membru le este permis să obțină, chiar înainte ca un acord între Uniune și Regatul Maroc care prevede un astfel de sistem de avantaje să fie semnat sau încheiat, avizul Curții cu privire la compatibilitatea acordului preconizat cu dispozițiile tratatelor, în special cu articolul 21 alineatul (1) TUE.

185

În speță, în ceea ce privește prima dintre cele două condiții enunțate la punctul 181 din prezenta hotărâre, aceasta trebuie considerată ca fiind îndeplinită. Astfel, pentru motivele expuse la punctele 174 și 175 din aceeași hotărâre, acordul în litigiu, deși modifică situația juridică a poporului din Sahara Occidentală în dreptul Uniunii în raport cu dreptul la autodeterminare de care dispune pe acest teritoriu, nu creează obligații juridice în sarcina acestui popor, în calitate de subiect de drept internațional.

186

În ceea ce privește a doua condiție, trebuie să se constate că un avantaj în favoarea poporului din Sahara Occidentală, care să corespundă caracteristicilor menționate la punctul 181 din prezenta hotărâre, lipsește în mod vădit din acordul în litigiu.

187

În special, după cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat la punctele 312-314 din hotărârea atacată, acordul în litigiu nu acordă niciun drept poporului din Sahara Occidentală în calitate de terț la acesta. Astfel, pe de o parte, drepturile de pescuit acordate în temeiul Acordului de pescuit în apele adiacente Saharei Occidentale sunt acordate în beneficiul Uniunii și al statelor membre. Pe de altă parte, gestionarea activităților de pescuit în aceste ape, în special în cadrul definirii zonelor de gestionare care se aplică apelor respective, este exercitată de autoritățile marocane în cadrul legilor și reglementărilor lor naționale, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din acordul menționat. Pe de altă parte, diferitele componente ale contribuției financiare sunt plătite autorităților marocane, astfel cum rezultă din articolul 4 alineatul (4) și din articolul 8 alineatul (3) din protocolul de punere în aplicare, precum și din capitolul I punctul E din anexa la acest protocol.

188

În această privință, după cum a arătat doamna avocată generală la punctele 145 și 147 din concluzii, domeniul de aplicare al acordului în litigiu este stabilit prin referire la o singură „zonă de pescuit”, definită ca acoperind în esență totalitatea apelor adiacente Regatului Maroc și a celor adiacente teritoriului Saharei Occidentale. Cu toate acestea, definiția „zonei de pescuit” nu face distincție între apele adiacente teritoriului Regatului Maroc și apele adiacente teritoriului Saharei Occidentale.

189

În consecință, acordul în litigiu nu stabilește care parte din drepturile de pescuit ale Uniunii corespunde apelor adiacente Regatului Maroc și care parte din aceste drepturi corespunde apelor adiacente teritoriului Saharei Occidentale.

190

Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctele 161 și 162 din concluzii, desigur, acest acord prevede cerința unei „distribuții geografice și sociale echitabile” a beneficiilor socioeconomice care decurg din compensația financiară plătită de Uniune Regatului Maroc.

191

Cu toate acestea, după cum a constatat în esență Tribunalul la punctul 316 din hotărârea atacată, fără ca această constatare să fie contestată pe fond, nu rezultă din dispozițiile acordului în litigiu modul în care principiul distribuției geografice și sociale echitabile a contribuției financiare este pus în aplicare în mod diferențiat pe teritoriul Saharei Occidentale și pe teritoriul Regatului Maroc. În orice caz, acordul menționat nu prevede acordarea niciunei contribuții financiare în beneficiul, în mod specific, al poporului din Sahara Occidentală.

192

Rezultă că nu se poate prezuma că poporul din Sahara Occidentală și‑a dat consimțământul pentru aplicarea acordului în litigiu cu privire la apele adiacente acestui teritoriu.

193

Trebuie să se precizeze că posibilitatea unui consimțământ prezumat în conformitate cu punctele 180-183 din prezenta hotărâre nu poate fi repusă în discuție de faptul că articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, privind teritoriile care nu se autoguvernează, se referă la „popoarele” și la „locuitorii” acestor teritorii și definește ca fiind o „misiune sacră” obligația de a promova la maximum bunăstarea lor, acoperind astfel, în cazul Saharei Occidentale, o parte a „populației” acestui teritoriu care nu este inclusă în „poporul” din Sahara Occidentală. În această privință, se consideră ca fiind esențial în Rezoluția 2703 (2023) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, menționată la punctul 35 din prezenta hotărâre, faptul că negocierile progresează pentru îmbunătățirea calității vieții locuitorilor din Sahara Occidentală în toate domeniile. Or, dacă un acord va aduce, în viitor, beneficii poporului din Sahara Occidentală, în conformitate cu cerințele enunțate la punctul 181 din prezenta hotărâre, posibilitatea ca acest acord să aducă beneficii locuitorilor acestui teritoriu în general nu ar fi de natură să împiedice constatarea unui consimțământ prezumat din partea poporului respectiv.

194

Ținând seama, pe de altă parte, de constatarea de la punctul 172 din prezenta hotărâre, potrivit căreia consultările efectuate de Comisie și de SEAE nu puteau să stabilească un astfel de consimțământ al poporului respectiv, concluzia Tribunalului de la punctul 364 din hotărârea atacată, potrivit căreia, prin adoptarea deciziei în litigiu, pe de o parte, Consiliul nu a luat în considerare în mod suficient toate elementele relevante referitoare la situația din Sahara Occidentală și, pe de altă parte, Consiliul și Comisia au considerat în mod greșit că situația actuală de pe teritoriul respectiv nu permitea să se verifice existența unui consimțământ al poporului din Sahara Occidentală cu privire la acordul în litigiu trebuie considerată întemeiată.

195

Prin urmare, al patrulea motiv de recurs în cauza C‑778/21 P și al patrulea motiv de recurs în cauza C‑798/21 P trebuie respinse ca nefondate.

196

Comisia, prin intermediul celui de al cincilea motiv, și Consiliul, prin intermediul celui de al treilea motiv, reproșează Tribunalului că a săvârșit erori de drept în ceea ce privește posibilitatea invocării unor norme de drept internațional în cadrul unei acțiuni privind validitatea unei decizii referitoare la încheierea unui acord internațional de către Uniune. Aceste motive vizează hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a statuat, la punctul 294 din aceasta, că Frontul Polisario putea invoca principiul autodeterminării, precum și principiul efectului relativ al tratatelor și, prin urmare, al treilea motiv invocat în fața sa nu era inoperant.

197

Aceste instituții amintesc în special jurisprudența potrivit căreia principiile de drept internațional cutumiar pot fi invocate de un justițiabil în vederea examinării de către Curte a validității unui act al Uniunii numai dacă pot pune în discuție competența Uniunii de a adopta un act și dacă actul în cauză poate afecta drepturi conferite justițiabilului de dreptul Uniunii sau poate crea obligații în temeiul acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America ș.a., C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 107).

198

Consiliul subliniază de asemenea că, deși normele de drept internațional pot fi invocate, controlul Curții se limitează, în orice caz, la existența unor erori vădite de apreciere de către instituții cu privire la condițiile de aplicare a acestor norme în conformitate cu Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America ș.a. (C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 107). În speță, principiile autodeterminării și efectului relativ al tratatelor nu ar putea pune în discuție competența Uniunii, întrucât Curtea a indicat deja în mod implicit că dreptul internațional nu exclude ca un tratat să poată, prin derogare de la regula generală, să fie obligatoriu pentru un stat în privința unui alt teritoriu, ceea ce Tribunalul ar fi confirmat în mod explicit prin respingerea motivului întemeiat pe necompetența Consiliului de a încheia acordul în litigiu. În orice caz, efectul relativ al tratatelor nu ar privi validitatea unui acord, ci opozabilitatea sa.

199

Republica Franceză arată în această privință că, chiar dacă principiul efectului relativ al tratatelor ar putea fi invocat și ar fi încălcat în speță, o astfel de încălcare nu ar determina nulitatea deciziei în litigiu, în măsura în care, în temeiul principiului menționat, consimțământul unui terț nu condiționează validitatea tratatului în cauză.

200

Frontul Polisario respinge această argumentație.

201

Tribunalul a apreciat, la punctul 290 din hotărârea atacată, făcând trimitere la punctele 282-291 din Hotărârea din 29 septembrie 2021, Frontul Polisario/Consiliul (T‑279/19, EU:T:2021:639), că, pentru a apăra drepturile pe care poporul din Sahara Occidentală le derivă din principiul autodeterminării și din principiul efectului relativ al tratatelor, Frontul Polisario ar trebui să aibă dreptul de a invoca încălcarea unor obligații clare, precise și necondiționate, care se impun în cadrul relațiilor Uniunii cu Regatul Maroc și sunt deduse de Curte în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), din interpretarea Acordului de asociere în lumina principiilor autodeterminării și efectului relativ al tratatelor, împotriva deciziei atacate în cauza care s‑a pronunțat această primă hotărâre, în măsura în care o astfel de pretinsă încălcare putea afecta poporul respectiv în calitate de terț la un acord încheiat între Uniune și Regatul Maroc.

202

În plus, Tribunalul a amintit că a considerat în hotărârea menționată că jurisprudența privind posibilitatea invocării principiilor de drept internațional cutumiar, enunțată la punctele 107-109 din Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America ș.a. (C‑366/10, EU:C:2011:864), nu se opune acestei concluzii. Astfel, potrivit Tribunalului, considerațiile prezentate la punctele menționate se întemeiau pe o apreciere a împrejurărilor specifice ale cauzei referitoare la natura principiilor de drept internațional invocate și a actului atacat, precum și la situația juridică a părților reclamante din cauza principală, care nu erau comparabile cu cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 29 septembrie 2021, Frontul Polisario/Consiliul (T‑279/19, EU:T:2021:639).

203

Tribunalul a apreciat în special că aceste considerații sunt aplicabile în ceea ce privește posibilitatea invocării principiului autodeterminării și a principiului efectului relativ al tratatelor împotriva deciziei în litigiu, având în vedere aplicabilitatea principiilor menționate în cadrul unui acord de pescuit încheiat între Uniune și Regatul Maroc, constatată de Curte la punctele 63-72 din Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK (C‑266/16, EU:C:2018:118).

204

Acest raționament nu este afectat de erori de drept.

205

Astfel, Uniunea este obligată, conform unei jurisprudențe constante, să își exercite competențele cu respectarea dreptului internațional în ansamblul său, din acesta făcând parte normele și principiile dreptului internațional general și cutumiar, precum și dispozițiile convențiilor internaționale care sunt obligatorii pentru aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK,C‑266/16, EU:C:2018:118, punctul 47 și jurisprudența citată).

206

Rezultă că Curtea este competentă, în cadrul unei acțiuni în anulare, să aprecieze dacă un acord internațional încheiat de Uniune este compatibil cu normele de drept internațional care, în conformitate cu tratatele, sunt obligatorii pentru Uniune. Controlul de validitate pe care Curtea poate fi determinată să îl efectueze în privința actului prin care Uniunea a încheiat un asemenea acord internațional este susceptibil să privească legalitatea acestui act din perspectiva conținutului însuși al acordului internațional în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK, C‑266/16, EU:C:2018:118, punctele 48–51 și jurisprudența citată).

207

Astfel, Tribunalul a putut considera în mod întemeiat că principiul autodeterminării și principiul efectului relativ al tratatelor pot fi invocate în cadrul controlului validității deciziei în litigiu.

208

În consecință, argumentul Comisiei și Consiliului potrivit căruia din Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America ș.a. (C‑366/10, EU:C:2011:864), ar trebui să se deducă că aceste principii nu pot fi invocate în cadrul controlului validității deciziei în litigiu nu poate fi admis.

209

În ceea ce privește critica invocată de Consiliu potrivit căreia controlul exercitat de instanța Uniunii cu privire la conformitatea unui act al Uniunii cu asemenea norme de drept internațional ar trebui să se limiteze la erori vădite de apreciere, aceasta se confundă în esență cu cea invocată în cadrul celui de al patrulea motiv al recursurilor, întemeiat pe nerespectarea de către Tribunal a marjei de apreciere de care dispune Consiliul în materie de relații externe. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă pentru aceleași motive ca cele expuse la punctul 162 din prezenta hotărâre.

210

În consecință, al cincilea motiv de recurs în cauza C‑778/21 P și al treilea motiv de recurs în cauza C‑798/21 P trebuie respinse ca nefondate.

211

Întrucât niciunul dintre motivele invocate de Comisie și de Consiliu în susținerea recursurilor în cauzele C‑778/21 P și C‑798/21 P nu a fost admis, se impune respingerea recursurilor în totalitate.

212

Cu titlu subsidiar, Consiliul, subliniind riscul, în cazul anulării deciziei în litigiu, al unor consecințe negative grave asupra acțiunii externe a Uniunii și al repunerii în discuție a securității juridice a angajamentelor internaționale la care aceasta a consimțit și care sunt obligatorii pentru instituții și pentru statele membre, consideră necesar, în ipoteza în care Curtea va respinge recursul îndreptat împotriva hotărârii atacate, să dispună menținerea efectelor deciziei menționate pentru o perioadă de 12 luni.

213

La rândul ei, Comisia apreciază că ar fi de dorit să se mențină efectele deciziei în litigiu pentru un an și jumătate, în ipoteza în care Curtea ar concluziona că anularea acestei decizii se justifică pentru alte motive decât cele indicate în hotărârea atacată și în care ar fi posibil să se deducă din constatările Curții o posibilitate realistă ca un acord care să includă Sahara Occidentală să poată fi totuși încheiat cu Regatul Maroc, pentru a permite negocierile necesare adoptării deciziilor Consiliului privind semnarea și încheierea unui asemenea acord.

214

Frontul Polisario se opune acestor cereri.

215

Potrivit modului de redactare a articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Curtea poate indica, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat, ce trebuie considerate ca fiind irevocabile.

216

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, pentru motive care țin de securitatea juridică, efectele unui astfel de act pot fi menținute printre altele în cazul în care efectele imediate ale anulării sale ar avea consecințe negative grave pentru părțile în cauză [Hotărârea din 1 martie 2022, Comisia/Consiliul (Acord cu Republica Coreea), C‑275/20, EU:C:2022:142, punctul 54 și jurisprudența citată].

217

În speță, în temeiul punctului 369 din hotărârea atacată, care nu a fost contestat printr‑un recurs incident, efectele deciziei în litigiu au fost menținute până la pronunțarea prezentei hotărâri. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 69 din prezenta hotărâre, protocolul de punere în aplicare a expirat la 17 iulie 2023. Fără un protocol în vigoare, Acordul de pescuit nu autorizează accesul navelor UE la „zona de pescuit” definită de acest acord.

218

Prin urmare, trebuie să se constate că, având în vedere expirarea protocolului de punere în aplicare, cererile subsidiare ale Comisiei și ale Consiliului au rămas fără obiect.

219

În consecință, nu este necesar să se statueze cu privire la aceste cereri subsidiare.

220

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

221

În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din regulamentul respectiv, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

222

În speță, întrucât Frontul Polisario a solicitat obligarea Consiliului și a Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar acestea din urmă au căzut în pretenții, se impune obligarea lor să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Frontul Polisario în cadrul prezentelor recursuri.

223

Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, de asemenea aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

224

În speță, Regatul Belgiei, Ungaria, Republica Portugheză și Republica Slovacă, interveniente în recurs în cauza C‑798/21 P, precum și Regatul Spaniei și Republica Franceză, interveniente în primă instanță, suportă propriile cheltuieli de judecată.

225

În sfârșit, articolul 140 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, de asemenea aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede în special că Curtea poate decide ca un intervenient, altul decât un stat membru sau o instituție, să suporte propriile cheltuieli de judecată.

226

În speță, trebuie să se decidă că CPMM vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: