CELEX:62025CN0253: Cauza C-253/25, Ayuntamiento de Murcia II ș.a.: Cerere de decizie preliminară introdusă de Juzgado de lo Social no 3 de Murcia (Spania) la 3 aprilie 2025 – AIMS/Ayuntamiento de Murcia

1)

Dacă, în pofida faptului că Hotărârea din 13 iunie 2024, DG de la Función Pública, Generalitat de Catalunya și Departamento de Justicia de la Generalitat de Catalunya (C-331/22 și C-332/22) (1) stabilește, la punctul 115, că transformarea [raportului de muncă al] lucrătorului din sectorul public victimă a unui abuz este posibilă cu condiția ca o astfel de transformare să nu implice o interpretare contra legem a dreptului național, în măsura în care: (i) Directiva 1999/70 și clauza 5 din acordul-cadru din aceasta impun obligația sancționării abuzurilor incompatibile cu Directiva 1999/70 (2) printr-o măsură de sancționare proporțională și suficient de efectivă și disuasivă pentru a garanta îndeplinirea obiectivelor clauzei 5 din acordul-cadru și efectul util al acestuia, (ii) iar Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg-Fürstenfeld (Efect direct) (C-205/20) (3), stabilește că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune autorităților naționale obligația de a lăsa neaplicată o reglementare națională din care o parte este contrară cerinței proporționalității sancțiunilor, numai în măsura necesară pentru a permite aplicarea unor sancțiuni proporționale (a se vedea punctul 57),

în cazul în care un stat membru, cum este Spania, nu a transpus Directiva 1999/70 în dreptul său național în sectorul public, iar în legislația internă nu există nicio măsură de sancționare care să garanteze respectarea obiectivelor clauzei 5 din acordul-cadru, autoritățile naționale sunt obligate să sancționeze abuzul comis lăsând neaplicată o reglementare națională contrară cerinței proporționalității sancțiunilor, astfel încât, pentru a nu submina obiectivul și efectul util al Directivei 1999/70 și pentru a garanta deplina eficacitate a acesteia, autoritățile respective pot dispune transformarea unui raport de muncă pe durată determinată abuziv într-un raport de muncă pe durată nedeterminată, chiar dacă această transformare implică o interpretare contra legem a dreptului național?

2)

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară:

este conform cu dreptul Uniunii ca efectul direct să fie recunoscut de Hotărârea Bezirkshauptmannschaft Hartberg-Fürstenfeld, în ceea ce privește Directiva 2014/67/UE (4), dar să nu fie recunoscut în ceea ce privește Directiva 1999/70/CE, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, ambele impun sancționarea abuzurilor comise printr-o măsură efectivă, proporțională și disuasivă, având în vedere că articolul 20 din Directiva 2014/67/UE prevede că statele membre stabilesc normele privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru a garanta faptul că acestea sunt puse în aplicare și respectate, iar art. 2 din Directiva 1999/70/CE prevede că statele membre sunt obligate să adopte orice dispoziție necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor impuse de prezenta directivă și de această clauză 5 din acordul-cadru?

3)

Cu titlu subsidiar, cum se poate corela teza conținută în Hotărârea DG de la Función Pública, care stabilește că transformarea este posibilă numai în cazul în care nu implică o interpretare contra legem a dreptului național, cu jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia:

„acordul-cadru trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care în ordinea juridică a statului membru în cauză nu există, în sectorul respectiv, nicio altă măsură efectivă pentru a preveni și, dacă este cazul, pentru a sancționa utilizarea abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată succesive, acest acord-cadru împiedică aplicarea unei reglementări naționale care, numai în sectorul public, interzice în mod absolut transformarea în contract de muncă pe durată nedeterminată a unei succesiuni de contracte pe durată determinată care, în fapt, au avut ca obiect satisfacerea unor «nevoi permanente și durabile» ale angajatorului și care trebuie considerate ca fiind abuzive”
[a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler ș.a.
 (5) (C-212/04, punctul 106), Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López
 (6) (C-184/15 și C-197/15, punctul 41), Hotărârea din 25 octombrie 2018, Sciotto
 (7) (C-331/17, punctele 70 și 71), Ordonanța din 30 septembrie 2020, Câmara Municipal de Gondomar
 (8) (C-135/20), Hotărârea din 13 ianuarie 2022, GILDA-UNAMS ș.a.
 (9) (C-282/19), Hotărârea din 22 februarie 2024, Consejería de Presidencia, Justicia e Interior de la Comunidad de Madrid ș.a.
 (10) (C-59/22, C-110/22 și C-159/22), precum și însăși Hotărârea DG de la Función Pública, punctele 98 și 110)].

4)

O procedură de selecție cu rezultat incert, în măsura în care (1) nu garantează transformarea tuturor angajaților temporari din sectorul public victime ale unui abuz incompatibil cu directiva în angajați permanenți din sectorul public, (2) a cărei convocare este aleatorie și imprevizibilă, întrucât depinde de aprecierea discreționară, de simplul capriciu sau de voința administrației angajatoare care a comis abuzul, și (3) din care nu decurge nicio sancțiune sau efect prejudiciabil pentru administrația angajatoare responsabilă de aceste abuzuri, care să o descurajeze să continue să facă abuz de lucrătorii săi temporari, poate fi considerată drept o măsură de sancționare care garantează respectarea obiectivelor clauzei 5 din acordul-cadru?

5)

Clauza 5 din acordul-cadru se opune unei reglementări naționale care prevede ca măsură de sancționare plata către angajații din sectorul public, exclusiv la încetarea sau la expirarea raportului de muncă și în cazul în care victima abuzului nu promovează procedura de selecție în vederea obținerii statutului de angajat permanent, a unei despăgubiri stabilite la 20 de zile pentru fiecare an de serviciu, cu un maxim de 12 luni, fără ca – astfel cum impun Hotărârea din 7 martie 2018, Santoro (11) (C-494/16) și Ordonanța din 8 ianuarie 2024, Ministero della Difesa (C-278/23) (12) – această despăgubire să fie însoțită de o compensație pentru pierderea unor oportunități sau de orice alt mecanism suplimentar de sancționare efectiv și disuasiv?

6)

Faptul că ordinea juridică spaniolă impune victimei abuzului să facă dovada daunelor sau a prejudiciului suferit încalcă principiul Uniunii al efectivității, în măsura în care această cerință în materie de probă impusă de dreptul național face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către lucrătorii din sectorul public a dreptului lor la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a recursului abuziv al angajatorului public la contracte de muncă pe durată determinată succesive și, prin aceasta, a posibilității de a înlătura consecințele unei astfel de încălcări a dreptului Uniunii?

7)

În măsura în care în ordinea juridică spaniolă nu există, în sectorul public, nicio măsură efectivă care să sancționeze în mod efectiv, proporțional și disuasiv utilizarea abuzivă a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – spre deosebire de situația din sectorul privat sau general, în care lucrătorii temporari sunt transformați în lucrători permanenți sau pe durată nedeterminată în cazul în care, în cursul unei perioade de 30 de luni, prestează servicii pentru același angajator mai mult de 24 de luni – iar clauza 5 menționată împiedică aplicarea reglementării naționale care, numai în sectorul public, interzice în mod absolut transformarea în contract de muncă pe durată nedeterminată a unei succesiuni de contracte pe durată determinată care, în fapt, au avut ca obiectiv satisfacerea unor „nevoi permanente și durabile” ale angajatorului și trebuie considerate ca fiind abuzive,

este conformă cu Directiva 1999/70 aplicarea aceleiași transformări în lucrători permanenți din sectorul public, cu scopul de a preveni ca abuzurile să rămână nesancționate în acest sector și de a se garanta respectarea obiectivelor și efectul util al acestei clauze 5 din acordul-cadru, chiar dacă această transformarea implică o interpretare contra legem a dreptului național?

8)

Atunci când o autoritate națională sesizează CJUE cu o cerere de decizie preliminară, celelalte autorități administrative și judiciare naționale sunt obligate să suspende procedurile în curs în cazul în care soluționarea acestora depinde de hotărârea preliminară pe care Curtea urmează să o pronunțe, chiar dacă dreptul intern nu prevede o astfel de suspendare sau o interzice?

9)

În măsura în care noțiunea de lucrător este o noțiune autonomă specifică dreptului Uniunii, trebuie să se înțeleagă că, atunci când Directiva 1999/70 și acordul-cadru din aceasta sau hotărârile Curții pronunțate în aplicarea directivei se referă la un lucrător temporar, acestea se referă la toți angajații din sectorul public independent de tipul, corpul sau categoria din care fac parte, fie că sunt angajați în regim contractual, fie că sunt funcționari interimari ori personal administrativ temporar din domeniul sănătății, astfel încât directiva și hotărârile Curții se aplică întregului personal temporar din sectorul public, chiar dacă au fost pronunțate în legătură cu un anumit tip sau categorie de angajați din sectorul public?

10)

Dreptul Uniunii, în special Directiva 1999/70 și Directiva 2012/29/CE (13), impun ca, în cazul existenței unui abuz incompatibil cu clauza 5 din acordul-cadru, să se adopte fără întârziere măsuri de protecție a lucrătorului victimă a abuzului, prevenind victimizarea secundară sau intimidări ori represalii din partea administrației angajatoare care a cauzat abuzul? Ori, dimpotrivă, dreptul Uniunii permite ca victima abuzului să rămână în mâinile administrației angajatoare responsabile de acest abuz, prelungind situația temporară abuzivă prin menținerea sa la locul de muncă până când administrația decide numirea pe postul său a unui angajat permanent din sectorul public, în toată această perioadă lucrătorul victimă a abuzului rămânând într-o situație de lipsă de protecție și de vulnerabilitate față de angajator, de nesiguranță, de instabilitate și de suferință psihologică, de lipsă de drepturi sociale și de muncă și de precaritate personală, familială și socială?

11)

În cazul în care un stat membru nu a transpus Directiva 1999/70 și acordul-cadru din aceasta în dreptul său național în sectorul public și nici nu a stabilit nicio măsură de sancționare care să garanteze respectarea obiectivelor clauzei 5 din acordul-cadru în acest sector, iar normele care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice și despăgubirile prevăzute de acestea nu garantează nici ele respectarea acestor obiective, autoritățile naționale pot invoca inexistența în dreptul intern a unor măsuri de sancționare efective și proporționale și a unor indemnizații adecvate pentru a nu își îndeplini obligația de a sancționa abuzurile incompatibile cu clauza 5 din acordul-cadru, lăsând astfel nesancționat abuzul comis?

12)

Se poate considera că o indemnizație respectă obiectivele clauzei 5 din acordul-cadru, de a preveni și de a evita abuzurile în încadrarea abuzivă în sectorul public, în cazul în care responsabilă de abuz este o administrație publică angajatoare care, pe de o parte, gestionează fonduri și bugete multimilionare, astfel încât plata unei indemnizații pecuniare către lucrătorii săi victime ale unui abuz nu o descurajează să continue să facă abuz de angajații săi din sectorul public iar, pe de altă parte, întrucât este vorba despre o administrație publică, nu angajatorul, și anume, autoritățile responsabile de aceste abuzuri, ci cetățenii sunt cei care suportă, prin impozitele pe care le plătesc, consecințele financiare ale plății acestor indemnizații și, în sfârșit, aceste autorități pot avea un interes mai mare ca administrația angajatoare să plătească despăgubirile pentru a nu le fi afectate imaginea sau cariera politică?

13)

O indemnizație garantează respectarea obiectivelor clauzei 5 din acordul-cadru în cazul în care legislația națională impune, cu titlu de condiție prealabilă, ca victima unui abuz să facă dovada existenței daunelor și prejudiciilor care decurg din încadrarea sa temporară abuzivă, sau, dimpotrivă, această cerință în materie de probă face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor lor de către angajații din sectorul public victime ale unui abuz?

14)

Odată constatată existența unui abuz incompatibil cu clauza 5 din acordul-cadru, autoritățile judiciare pot impune victimei să introducă o nouă acțiune în scopul stabilirii sancțiunii adecvate – în speță, o indemnizație deja solicitată la momentul introducerii unei acțiuni împotriva destituirii sau solicitarea aplicării Directivei 1999/70 – în măsura în care acest lucru îi cauzează lucrătorului victimă a abuzului deficiențe procedurale, în special în ceea ce privește cheltuielile, durata și normele privind reprezentarea în instanță, care pot face excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care i le conferă ordinea juridică a Uniunii?