DECIZIA nr. 153 din 27 martie 2018

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:–>4.<!–>Prin Încheierea din 9 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.630/83/2006*, Tribunalul Satu Mare – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Excepția a fost ridicată de Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaș, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel și Gheorghe Lauruk cu privire la dispozițiile art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv de Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop și Iuliu Mihai Chiș referitor la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, cu ocazia soluționării unei cauze penale. … 5.–>În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia, Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaș, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel și Gheorghe Lauruk, susțin că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 încalcă principiile constituționale privind separația și echilibrul puterilor, respectarea legii, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței, condițiile privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii, în măsura în care sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor de lege criticate vizează punerea în executare a autorizării dispuse de judecător. Arată că sintagma criticată – în lipsa unui text similar prevederilor art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cu care să se coroboreze – pune sub semnul întrebării calitatea legii din perspectiva condițiilor privitoare la precizie, claritate și previzibilitate, conducând la interpretări echivoce. Astfel, modul neclar de redactare a textului de lege criticat a generat o confuzie în practica organelor judiciare între efectuarea procedeului probator (ca modalitate legală de obținere a mijlocului de probă), activitatea de sprijinire tehnică a realizării acestuia (constând în punerea la dispoziția organelor de urmărire penală a echipamentelor și a infrastructurii deținute de furnizorii de rețele de comunicații) și mijlocul de probă (procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate și înregistrate). Autorul excepției învederează că instanțele judecătorești, în absența definirii de către legiuitor a noțiunii de „concurs tehnic“, au interpretat că punerea în executare a interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice ar fi sinonimă cu acordarea de sprijin tehnic de către alte persoane, astfel că au desemnat Serviciul Român de Informații pentru a efectua acest procedeu probatoriu, ca act de urmărire penală, deși ofițerii și subofițerii din cadrul acestui serviciu nu aveau calitatea de organe de urmărire penală. Consideră că intruziunea în viața privată ori în corespondența unei persoane nu se poate realiza decât atunci când restrângerea acestor drepturi este contrabalansată de garanții suficiente în vederea diminuării riscurilor în ceea ce privește comiterea unor abuzuri din partea statului. Pentru aceasta, legislația trebuie să fie nu doar detaliată, ci, mai ales, să nu sufere sub aspectul preciziei, clarității și previzibilității. Arată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 stabilesc faptul că procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 din același act normativ sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ fără a o explicita, spre deosebire de noul Cod de procedură penală, care, în dispozițiile art. 142 alin. (3), utilizează sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere“, după ce în art. 142 alin. (2) sunt prevăzute entitățile de la care se poate solicita respectivul concurs tehnic. Cu alte cuvinte, deși sintagma mai sus menționată din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 se regăsește într-o formă similară în prevederile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, diferența este aceea că acest din urmă text de lege se poate corobora cu dispozițiile alineatului (2) al aceluiași articol, în care sunt enumerați furnizorii anumitor tipuri de servicii, ce au obligația de a colabora cu procurorul, organul de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției. De altfel, faptul că persoanele la care face trimitere art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală sunt cele enumerate la alineatul (2) al aceluiași articol reiese și din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituțională a reținut că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/ procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“ (paragraful 33). Prin urmare, dacă sfera persoanelor chemate să dea concurs tehnic este într-o oarecare măsură clară și previzibilă raportat la prevederile art. 142 dinnoul Cod de procedură penală, nu se poate susține același lucru în ceea ce privește dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Așadar, autorul excepției consideră că, dacă în cauza penală au fost efectuate activități de supraveghere tehnică în condiții de nelegalitate, iar una dintre părți este vizată, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă atât a dreptului la un proces echitabil, cât și a dreptului la apărare, pe lângă încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și a secretului corespondenței. De asemenea, susține că lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 determină instanțele de judecată, învestite de procurori cu autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, să se substituie legiuitorului – pentru a decela sensul sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ – într-un mod care excedează operațiunii de interpretare a normei juridice, în sensul preluării de către judecător a funcției de legiferare, ceea ce conduce la încălcarea principiilor constituționale privind separația și echilibrul puterilor, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, precum și independența judecătorilor și supunerea lor numai legii. În fine, invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia interceptărilor, care subliniază cerința previzibilității legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze, în mod esențial, prin norme clare și detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig împotriva Franței, paragraful 34, Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp împotriva Elveției, paragraful 72, Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46, precum și Decizia din 29 iunie 2006 cu privire la admisibilitatea cererii nr. 54934/00 formulate de Weber și Saravia împotriva Germaniei). … 6.<!–>În ceea ce privește dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, autorii excepției Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop și Iuliu Mihai Chiș susțin că acestea încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, în măsura în care nu permit rejudecarea cauzei din faza procedurii de cameră preliminară. În acest sens arată că, în speță, a fost respinsă, ca neîntemeiată, „cererea vizând transpunerea cauzei în procedura camerei preliminare după casarea cu trimitere spre rejudecare“. Consideră că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 „împiedică, în mod esențial, dezbaterea asupra legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, precum și asupra regularității întocmirii rechizitoriului“, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 342-348 din Codul de procedură penală, doar judecătorul de cameră preliminară se poate pronunța asupra acestor aspecte, instanța de judecată neavând competență în acest sens. … 7.–>Tribunalul Satu Mare – Secția penală opinează pentru respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că modul de reglementare a dispozițiilor de lege criticate nu contravine prevederilor constituționale, „fără a prezenta argumentațiile juridice ce fundamentează această poziție, excepția fiind invocată de părți“. … 8.<!–>Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 9.–>Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată astfel că, în speță, așa cum rezultă din încheierea de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare a deciziei pronunțate în apel, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din noul Cod de procedură penală. Totodată, din informațiile publicate pe portalul instanțelor de judecată, reiese că, în primul ciclu procesual, cauza a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 3 iulie 2006, depășind momentul începerii cercetării judecătorești înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Consideră că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 dau expresie principiului aplicării imediate a noii legi de procedură. Textul criticat se coroborează cu prevederile art. 7 din Legea nr. 255/2013, conform cărora cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi, precum și cu cele ale art. 6 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a legii noi – în care nu s-a început cercetarea judecătorească – se soluționează de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege [alin. (1)], în această situație instanța pe rolul căreia se află cauza urmând să o trimită … judecătorului de cameră preliminară sau, după caz, să o decline în favoarea instanței competente [alin. (2)]. În temeiul textelor de lege mai sus menționate, în cazul trimiterii spre rejudecare a unei cauze care la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală se afla în primul ciclu procesual și depășise momentul începerii cercetării judecătorești la prima instanță, rejudecarea va începe cu cercetarea judecătorească, iar nu cu procedura camerei preliminare. La această concluzie conduc și dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, care prevăd că situațiile de trimitere spre rejudecare în calea de atac a apelului sunt legate de neregularități ale hotărârii de fond a primei instanțe, iar nu de neregularități ale încheierii judecătorului de cameră preliminară, cea din urmă putând fi cenzurată numai pe calea contestației, în condițiile art. 347 din Codul de procedură penală, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară. Apreciază că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în considerarea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și a celor ale art. 129 din Legea fundamentală, care trimit la „condițiile legii“ atunci când se referă la reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești. De asemenea, consideră că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu îngrădesc accesul liber la justiție. În acest sens arată că interdicția îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiție nu presupune posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătorești și dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situații deosebite (Decizia Curții Constituționale nr. 879 din 15 decembrie 2015). În fine, câtă vreme la rejudecarea cauzei sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 2-12 din Codul de procedură penală, iar acestea ridică la rangul de principii garanțiile dreptului la un proces echitabil – printre care se numără egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea sa într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare -, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 sunt conforme cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În continuare, arată că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, deși nu se bucură de o definiție legală, nu este totuși lipsită de claritate și previzibilitate. În lipsa unei definiții legale, sensul său se determină printr-o interpretare literală a termenilor folosiți de legiuitor, dar și prin interpretarea coroborată a celor două teze ale art. 91^2 alin. 1 din vechiul cod. Astfel, dacă, în prima teză, legiuitorul stabilește organele judiciare competente să efectueze interceptările și înregistrările, anume procurorul și organul de cercetare penală, în teza a doua, cea care face obiectul excepției, legiuitorul vizează o categorie distinctă de persoane, cele chemate „să dea concurs tehnic“ la interceptări și înregistrări, respectiv – într-o interpretare literală, pornind de la sensul comun al cuvintelor folosite – persoanele care, folosind instrumentele și procedeele tehnice specifice interceptării și înregistrării, ajută procurorul/organele de cercetare penală la efectuarea acestui procedeu probator. Prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, precum și a obligației de redare integrală a acestora, dispozițiile legale în materie oferă suficiente garanții pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la viață privată și de familie și a secretului corespondenței, iar eventuala nerespectare sau interpretarea eronată a acestor reglementări de către organele judiciare nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a legii, care însă excedează competenței Curții Constituționale.examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: … 15.<!–>Curtea a statuat, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În acest sens, Curtea a reținut că, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, și-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică (paragraful 17). … 16.–>Prin decizia mai sus menționată, Curtea a constatat, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activități de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală – ca, de altfel, și sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal (paragraful 18). … 17.<!–>De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secțiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]“ (paragraful 19). … 18.–>Tot prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, citată anterior, Curtea a mai reținut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispozițiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor (paragraful 20). … 19.<!–>În continuare, Curtea Constituțională a menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (paragraful 21). … 20.–>De asemenea, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni. … 21.<!–>În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, și prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 – decizii referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 -, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secțiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 și Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege. … 22.–>Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a arătat că însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ [prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006] există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc (paragraful 42). … 23.<!–>În același sens sunt și Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017*) și Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017**), nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.*) Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018.–>**) Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018.Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaș, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel, Gheorghe Lauruk, Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop și Iuliu Mihai Chiș în Dosarul nr. 4.630/83/2006* al Tribunalului Satu Mare – Secția penală și constată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate. –>Definitivă și general obligatorie.<!–>Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.–>Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2018.<!–>
PREȘEDINTE–>
PETRE LĂZĂROIU<!–>
Magistrat-asistent,–>
Oana Cristina Puică <!–>–>

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește