DECIZIA nr. 194 din 28 mai 2020

<!–>Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.–>1.<!–>Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Răzvan Eugen Haritonovici în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curții de Apel București – Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2508D/2017. … 2.–>La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, apărătorul ales, doamna avocat Elena Radu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.<!–>Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia interpretărilor pe care le-a dat dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, a ajuns să legifereze prin includerea în categoria funcționarilor publici asimilați a majorității persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. Or, nu aceasta a fost intenția legiuitorului. Astfel, menționează că, potrivit Expunerii de motive a noului Cod penal, intenția legiuitorului a fost ca în categoria funcționarilor publici asimilați să fie incluse, pentru a li se aplica sancțiuni mai drastice în cazul săvârșirii unor infracțiuni de corupție sau de serviciu, numai persoanele care îndeplinesc toate condițiile prevăzute de textul de lege criticat, condiții care sunt cumulative, iar nu alternative. O dovadă o constituie faptul că actele normative care reglementează profesiile de notar și de executor judecătoresc – pe care legiuitorul le menționează în Expunerea de motive a noului Cod penal – conțin norme exprese în acest sens, fiecare dintre cele două profesii îndeplinind toate condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal. Nu aceeași este însă situația funcționarului bancar dintr-o bancă privată, deoarece nu există o lege care să reglementeze o asemenea profesie, funcționarul bancar nu este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, nu emite acte de autoritate publică, iar în Clasificarea Ocupațiilor din România nu se regăsește o meserie sau o profesie cu această denumire. Mai mult, deși prevederile art. 117 alin. (3) din Constituție se referă la autorități publice care urmează să fie înființate în viitor, s-a ajuns să se considere că Banca Națională a României, care există încă din perioada în care era în vigoare Constituția din 1866, ar intra în categoria „autorităților publice“ prevăzute de dispozițiile art. 116 și art. 117 din actuala Constituție, ceea ce este în contradicție cu intenția legiuitorului constituant, care, dacă ar fi dorit ca Banca Națională a României, instituție deja înființată, să facă parte din categoria „autorităților publice“, ar fi indicat-o în mod expres în titlul III din Constituție. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că funcționarul bancar este funcționar public asimilat, deși o astfel de categorie nu a fost avută în vedere de legiuitor, motiv pentru care solicită reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale și admiterea excepției de neconstituționalitate, având în vedere argumentele expuse pe larg în notele scrise depuse la dosar. … 4.–>Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 601 din 10 octombrie 2019 și nr. 661 din 29 octombrie 2019. …
CURTEA,<!–>–>având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:<!–>5.–>Prin Încheierea din 14 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016), Curtea de Apel București – Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Răzvan Eugen Haritonovici cu ocazia soluționării apelului într-o cauză penală în care inculpatul a fost condamnat în primă instanță pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 295 din Codul penal cu referire la prevederile art. 309 din același cod, săvârșită în concurs cu o altă infracțiune. … 6.<!–>În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile constituționale privind valorile supreme ale statului român, principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, principiul neretroactivității legii, egalitatea în drepturi, legalitatea pedepsei și dreptul la apărare. În acest sens, arată că sintagmele „serviciu de interes public“ și „autoritate publică“ sunt lipsite de claritate și previzibilitate, întrucât nu sunt definite de Codul penal, ceea ce, în practică, determină aplicarea prin analogie a legii penale. Or, finalitatea aplicării prin analogie a înțelesului noțiunii de „autoritate publică“ prevăzut de art. 240 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) este în contradicție cu finalitatea urmărită de legiuitor odată cu introducerea noțiunii de „funcționar public asimilat“ în legea penală și incriminarea faptelor săvârșite de acesta cu ocazia exercitării profesiei. În continuare, invocă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale în materia clarității și previzibilității legii și a securității juridice. Consideră că lipsa de claritate și previzibilitate a sintagmelor anterior menționate reiese și din numărul mare de sesizări cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și care s-au concretizat în Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 și Decizia nr. 18 din 30 mai 2017. Susține că reglementarea lacunară, lipsită de claritate și previzibilitate, a dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal permite includerea în categoria funcționarilor publici asimilați a unor persoane care își desfășoară activitatea în mediul privat și care nu au fost învestite cu autoritate publică, cu consecința aplicării unor pedepse penale mai drastice decât cele prevăzute pentru funcționarii simpli, încălcându-se principiul proporționalității. … 7.–>Curtea de Apel București – Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este nefondată. Astfel, referitor la semnificația sintagmelor „serviciu de interes public“ și „autoritate publică“, precizează că existența unor probleme de interpretare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate, iar interpretarea și aplicarea în concret a unui text de lege, inclusiv prin prisma doctrinei și a jurisprudenței în materie, constituie atributul suveran al instanței de judecată în procesul de înfăptuire a justiției. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcția decizională acordată instanțelor de judecată servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și evident previzibil. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituție – prin aceea că persoane aflate în situații juridice identice pot fi încadrate sau nu în categoria funcționarilor publici asimilați, în funcție de interpretarea pe care o dau instanțele de judecată termenilor cuprinși în dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, cu consecința aplicării sau nu a sancțiunilor penale incidente în materia răspunderii penale a funcționarilor publici – instanța de trimitere apreciază că existența acestui risc a fost înlăturată prin dezlegarea pe care instanța supremă a dat-o acestei chestiuni de drept prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, care, potrivit prevederilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, este obligatorie pentru instanțe. De asemenea, consideră că nu poate fi vorba nici de încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât reținerea incidenței dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal urmează a se realiza numai în situația în care s-ar aprecia că prevederile Codului penal intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 reprezintă legea penală mai favorabilă, în ansamblul său, determinată potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în interpretarea constatată a fi constituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014. … 8.<!–>Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 9.–>Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal este neîntemeiată. Arată că textele constituționale invocate consacră principiul respectării obligatorii a legii, iar pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de claritate și previzibilitate, astfel încât acești destinatari să își poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, este necesară formularea cu o precizie suficientă a actului normativ pentru a permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 146 din 12 martie 2015). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Așa cum a arătat instanța de contencios constituțional, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 și nr. 743 din 2 iunie 2011). Previzibilitatea și predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcție de care este obligat să își modeleze conduita. Textul art. 175 alin. (2) din Codul penal, prin formularea sa, lasă posibilitatea determinării persoanelor avute în vedere de acesta, oferind suficiente elemente de identificare, și anume exercitarea unui serviciu de interes public și învestirea de către autoritățile publice, respectiv desfășurarea activității sub controlul ori supravegherea acestora. Astfel, Guvernul consideră că formularea dispozițiilor de lege criticate nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia putând să cunoască înțelesul incriminării și să-și adapteze conduita exigențelor legii. … 10.<!–>Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt constituționale. În acest sens, citează din Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 – referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 alin. (1) și (2) din Codul penal cu privire la funcționarii publici – prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. În continuare, Avocatul Poporului arată că principiul legalității, statuat de prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor. Invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. De asemenea, menționează deciziile Curții Constituționale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 și nr. 176 din 18 iunie 2002, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că noțiunea de funcționar public, conform legii penale, are un sens mai larg decât noțiunea utilizată în domeniul dreptului administrativ, atât datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Legea penală face trimitere la noțiunea de „autorități publice“, care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituție, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administrației publice (centrale de specialitate și locale), și Parlamentul, Președintele României, Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii). În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituție, menționează că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice nu presupune uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Inegalitatea care rezultă din diferența de situații poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii. Or, în cazul de față, prevederile de lege criticate se aplică tuturor destinatarilor normei criticate, fără privilegii și fără discriminări (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000,Decizia nr. 781 din 17 noiembrie 2015). De asemenea, face referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. În continuare, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a dezlegat de principiu modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 175 din Codul penal, în sensul că funcționarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1)din Codul penal, poate exercita fie atribuții și responsabilități pentru realizarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești, fie atribuții cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție, apreciază că dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc atingere principiului constituțional potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 24 din Constituție, susține că textul de lege criticat nu conține norme care, prin natura lor, ar îngrădi posibilitatea persoanei de a se prevala de toate garanțiile dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. … 11.–>Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. …
CURTEA,<!–>–>examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:<!–>12.–>Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 13.<!–>Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, având următorul cuprins: „(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.“ … 14.–>În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 15 alin. (2), potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei și ale art. 24 privind dreptul la apărare. … 15.<!–>Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (12) din Constituție – invocate și în prezenta cauză – și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că noțiunea de „funcționar public“ se află în strânsă corelație cu cea de „interes public“, ambele noțiuni urmărind satisfacerea trebuințelor de interes general, în baza prerogativelor constituționale, care fac să prevaleze interesul public față de cel privat, astfel că funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal. … 16.–>Prin decizia mai sus menționată, Curtea a reținut că funcționarul public asimilat, în înțelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa – și anume prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 75, și Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16 -, calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerințe obligatorii, și anume persoana să exercite un serviciu de interes public (condiție comună) și, respectiv, persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice (condiție alternativă). Prima cerință, și anume exercitarea unui serviciu de interes public, vizează sfera atribuțiilor persoanei. Analiza îndeplinirii acestei cerințe se face ținând seama de definiția dată „serviciului public“ în dreptul administrativ. În acest sens, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilesc că „serviciul public“ reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public. Această definiție presupune verificarea împrejurării dacă realizarea serviciului prestat urmărește satisfacerea unui interes general și dacă implică, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. Noțiunea de „serviciu public“ desemnează atât o formă de activitate prestată în folosul interesului public, cât și o subdiviziune a unei instituții din administrația internă împărțită pe secții, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății. … 17.<!–>Cu privire la cea de-a doua condiție, care privește relația persoanei care realizează serviciul public cu autoritățile publice, Curtea a constatat că aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorități publice, indiferent de modalitatea de învestire. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înțelege fie acordarea de către o autoritate a calității din care derivă obligația de a realiza respectivul serviciu, fie încredințarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorității. Condiția prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită, așadar, numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcționarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală și, așa cum se menționează expres în Expunerea de motive la noul Cod penal, dispozițiile art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deși nu sunt propriu-zis funcționari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcționarii“. Curtea a observat că, în Expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, și anume notarii publici (Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995) și executorii judecătorești (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcționarilor publici, legiuitorul precizează că, „deși aceste persoane nu sunt propriuzis funcționari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente, și sunt supuse controlului acesteia“. … 18.–>Prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, citată anterior, Curtea a observat că, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităților publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existența unor dispoziții legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorității publice. Totodată – așa cum a statuat Curtea prin considerentele deciziilor nr. 489 din 30 iunie 2016 și nr. 790 din 15 decembrie 2016, mai sus citate, în cadrul cărora s-a analizat incidența dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal -, pentru ca o persoană să fie considerată funcționar public în sensul textului de lege menționat, este suficient ca aceasta să își desfășoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public și care este supusă controlului și supravegherii unei autorități publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menționate, în cuprinsul actului normativ, dispoziții exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea. … 19.<!–>Referitor la noțiunea de „autoritate publică“, Curtea a constatat că aceasta este definită de dispozițiile interpretative ale art. 240 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), care vizează condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, răspundere reglementată în art. 135 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012 stabilesc că, „în aplicarea dispozițiilor art. 135 din Codul penal, prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată“. În titlul III din Legea fundamentală, intitulat „Autoritățile publice“, se regăsesc capitolul I – „Parlamentul“, capitolul II – „Președintele României“, capitolul III – „Guvernul“, capitolul V – „Administrația publică“ și capitolul VI – „Autoritatea judecătorească“. Capitolul V, consacrat administrației publice, cuprinde, la rândul său, secțiunea 1 – „Administrația publică centrală de specialitate“ și secțiunea 2 – „Administrația publică locală“. Potrivit prevederilor art. 116 din Constituție, administrația publică centrală de specialitate este formată din organe centrale de specialitate subordonate – în care se includ, pe lângă ministere, și alte organe centrale – și organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare față de alte autorități publice. Conform doctrinei dreptului administrativ, autoritățile administrației publice sunt acele structuri organizaționale cu personalitate de drept public, ce se înființează și funcționează potrivit Constituției și legii, pentru organizarea executării și executarea în concret a legii. Așadar, prin sintagma „autorități publice“ se înțelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât și la nivelul comunităților locale. Curtea a reținut că în acest sens sunt și Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, și Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar și, respectiv, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, sunt funcționari publici, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, și Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că atât medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, cât și profesorul din învățământul preuniversitar de stat au calitatea de funcționari publici, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. … 20.–>Tot prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, anterior menționată, Curtea Constituțională a amintit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care a statuat că principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) – pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni -, instituie și cerința potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reținut că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. … 21.<!–>Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93). … 22.–>Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu sunt confuze, imprecise și imprevizibile, chiar dacă nu prevăd expres categoriile profesionale vizate, întrucât îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege criticat trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. Dispozițiile de lege criticate nu au o formulare neclară, ambiguă și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat sunt persoane avizate și diligente, care au obligația de a rămâne la curent cu normele legale în materie. … 23.<!–>Așadar, dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie și nici celor ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei. … 24.–>În același sens sunt și Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 8 august 2018, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 15 octombrie 2019, și Decizia nr. 661 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 29 ianuarie 2020. … 25.<!–>În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 și ale art. 24 din Constituție, prin Decizia nr. 601 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 28 noiembrie 2019, Curtea a apreciat că dispozițiile de lege criticate se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei și nu aduc atingere dreptului la apărare, garantat constituțional. Persoana care cade sub incidența normei are posibilitatea de a se prevala de toate garanțiile dreptului la apărare, inerente cadrului procesual în care se soluționează cauza. … 26.–>Tot prin această ultimă decizie – referitor la critica potrivit căreia dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece determină aplicarea retroactivă a legii penale noi mai nefavorabile, respectiv a noului Cod penal care a introdus categoria funcționarilor asimilați cu funcționarii publici, astfel încât s-ar ajunge la situația în care persoana cercetată, cu toate că nu avea calitatea de funcționar public la data săvârșirii faptei, să fie considerată conform noii legi penale drept funcționar public asimilat – Curtea a reținut că aspectul învederat reprezintă exclusiv o problemă de aplicare a legii, atribut care, prin excelență, ține de resortul instanțelor de drept comun, întrucât existența ori inexistența unei legi mai favorabile este determinată de instanță pe baza unor criterii identificate de aceasta de la caz la caz, ținând seama inclusiv de Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014. … 27.<!–>Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. … 28.–>În fine, pentru motivele mai sus arătate, dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român și ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale. … 29.<!–>Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, …
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ–>
În numele legii<!–>
DECIDE:–><!–>Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Răzvan Eugen Haritonovici în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curții de Apel București – Secția I penală și constată că dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.–>Definitivă și general obligatorie.<!–>Decizia se comunică Curții de Apel București – Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.–>Pronunțată în ședința din data de 28 mai 2020.<!–>
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE–>
prof. univ. dr. VALER DORNEANU<!–>
Magistrat-asistent,–>
Oana-Cristina Puică<!–>–>

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește