DECIZIA nr. 360 din 16 iunie 2020

<!–>Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.–>1.<!–>Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, excepție ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 44.554/3/2016 (număr în format vechi 5.693/2017) și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 534D/2018. … 2.–>La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită. … 3.<!–>Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii, în principal, de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, deoarece autorul excepției de neconstituționalitate tinde la modificarea textului de lege criticat. În subsidiar, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat reprezintă o facilitate acordată tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestuia. …
CURTEA,–><!–>având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:–>4.<!–>Prin Încheierea din 27 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 44.554/3/2016 (număr în format vechi 5.693/2017), Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească în cadrul soluționării apelului declarat de Florenel Ionoaia împotriva Sentinței civile nr. 2.646 din 11 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-a respins acțiunea având ca obiect „obligație de a face“, și anume obligarea pârâtei Filarmonica George Enescu la încheierea unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată și la plata de despăgubiri începând cu data de 7 decembrie 2013, când a încetat ultimul raport de muncă. … 5.–>În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia – instanța judecătorească – susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și ale art. 41 alin. (2). În acest sens, arată că dispozițiile criticate permit încheierea contractelor individuale de muncă pe durată determinată și prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (2)-(5) și ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Această precizare are în vedere derogarea de la prevederile din Codul muncii care limitează numărul contractelor individuale de muncă pe durată determinată pe care le poate încheia un angajator cu un salariat. Scopul limitării prevăzute în dispozițiile Codului muncii a avut în vedere descurajarea creării și, mai ales, a perpetuării ideii de instabilitate în privința păstrării locului de muncă pentru salariat și evitarea folosirii unor astfel de contracte ca modalități mascate de concediere mult mai facilă a unor salariați care, din diverse motive, ajung să displacă sau să îl incomodeze pe angajator, în condițiile în care protecția juridică oferită salariaților, prin reglementarea procedurii concedierii disciplinare sau pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, împiedică sau, în orice caz, face mai dificilă obținerea rezultatului urmărit, și anume încetarea raporturilor de muncă. Așadar, limitarea numărului contractelor individuale de muncă pe durată determinată a avut ca scop protejarea salariatului de eventualele abuzuri ale angajatorului, precum și crearea pentru salariați a unui climat de stabilitate în ceea ce privește locul de muncă. … 6.<!–>Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că derogarea prevăzută de dispozițiile criticate a avut în vedere specificul activității reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, așa cum este menționat chiar în titlul acesteia. Specificul acestor activități presupune, în principal, o mobilitate mai accentuată a personalului implicat în realizarea actului artistic, fie că este vorba despre instrumentiști – cum este cazul reclamantului din speța dedusă judecății -, fie că este vorba despre soliști, dansatori profesioniști, membri ai corpului de balet sau de dans contemporan etc. Pentru a permite colaborări punctuale ale acestor categorii de lucrători, pe categorii de activități sau pentru anumite proiecte, în prevederile Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 a fost inclusă mențiunea derogării de la prevederile Codului muncii, ce limitează numărul de contracte individuale de muncă pe durată determinată ce poate fi încheiat într-un interval de timp. Acest scop legitim în expresia sa conduce în practică la situații în care lucrătorii ajung să rămână angajați pe durată determinată, respectiv câte un an, pentru perioade foarte mari de timp, dar în cadrul aceluiași angajator, interval în care se menține incertitudinea cu privire la situația lor de viitori salariați (sau nu) la finalul perioadei prevăzute în contractul de muncă încheiat pe durată determinată, pentru că angajatorul nu poate fi obligat să continue raporturile de muncă cu salariatul. Or, din această perspectivă, politica socială a statului român, care a urmărit să creeze un climat de stabilitate salariaților tocmai prin interzicerea încheierii a prea multor contracte individuale de muncă pe durată determinată, ajunge să fie nesocotită prin prevederile unui act normativ care se adresează unei categorii de lucrători ce au, la rândul lor, nevoie de protecție și de stabilitate în munca artistică, de factură intelectuală, pe care o depun, contribuind la realizarea unor creații artistice prin interpretarea realizată, activitatea lor nefiind una sezonieră. Dimpotrivă, în cazul celor mai mulți, subzistă o pregătire artistică superioară ce nu este influențată de succesiunea anotimpurilor (cum este cazul activităților necalificate sau chiar calificate din construcții sau agricultură), ce poate fi exercitată neîntrerupt, mai ales în contextul în care au domiciliul stabil în țara sau localitatea în care se află angajatorul, ceea ce face mult mai improbabilă intenția acestor lucrători ori chiar a angajatorului de a colabora doar punctual (pe durata unei stagiuni sau a unui singur an calendaristic). … 7.–>Aplicând testul proporționalității, instanța consideră că există o disproporție vădită între scopul urmărit – și anume posibilitatea colaborării cu un număr mai mare de artiști instrumentiști, soliști vocali sau dansatori profesioniști, ceea ce imprimă un caracter mai pronunțat al mobilității activității acestei categorii de lucrători – și menținerea unor astfel de lucrători într-o situație de incertitudine perpetuă sau pe durate foarte lungi de timp cu privire la raporturile lor de muncă, în condițiile în care aceste raporturi de muncă, subzistând de un anumit număr de ani (ca efect al încheierii repetate a unor contracte individuale de muncă pe durată determinată), arată că salariatul dorește să devină angajatul permanent al instituției de cultură. O astfel de conduită permisivă a legiuitorului, perpetuată dincolo de orice limite rezonabile, conduce la crearea unui climat de instabilitate cvasi perpetuă pentru o întreagă categorie de lucrători ce se văd în situația de a nu putea să-și facă, asemenea oricăror alți salariați, planuri de viitor, dincolo de orizontul restrâns al duratei contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată. Aceste aspecte sunt deosebit de importante în viața oricărui lucrător, indiferent de natura activității prestate și, din acest motiv, în reflectarea practică a dispoziției constituționale din art. 41 alin. (2), legiuitorul a limitat, prin dispozițiile art. 82 din Codul muncii, numărul de contracte individuale de muncă pe durată determinată pe care un angajator le poate semna cu același salariat. Instanța consideră că este rupt justul echilibru care trebuie să subziste între scopul urmărit, mijloacele folosite – respectiv permisiunea derogării de la dreptul comun ce prevede limitarea numărului de contracte individuale de muncă pe durată determinată ce pot fi încheiate – și efectul obținut, faptul că timp de mulți ani o întreagă categorie de lucrători sau, după caz, o parte variabilă din ea, în funcție exclusiv de voința unilaterală a angajatorului, își desfășoară activitatea profesională fragmentat, iar viața privată într-o continuă incertitudine. Or, o asemenea situație este descurajată nu doar prin dispozițiile art. 82 din Codul muncii, dar a stat și la baza inserării în Constituție a art. 41 alin. (2). Astfel, regula instituită de legiuitor pentru încheierea unor contracte individuale de muncă pe durată determinată doar pe perioade limitate reprezintă o formă concretă de măsură de protecție socială, deoarece vizează stabilitatea în muncă a salariatului și descurajarea abuzului angajatorului. … 8.<!–>De asemenea, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că, prin excluderea de la protecția instituită de regula de drept comun și prin efectele concrete pe care le poate produce această excludere, dispozițiile criticate contravin și prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, în condițiile în care „beneficiarii“ derogării instituite de art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 nu sunt egali cu ceilalți cetățeni, atât timp cât aceștia nu pot beneficia de regula încheierii contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, cu toate beneficiile profesionale, socioeconomice și chiar familiale ce decurg din astfel de raporturi de muncă. … 9.–>Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. … 10.<!–>Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. …
CURTEA,–><!–>examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:–>11.<!–>Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. … 12.–>Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 2 februarie 2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 17 decembrie 2007, cu modificările și completările ulterioare, prevederi care au următorul cuprins: „Datorită specificului activității, încheierea contractelor individuale de muncă pe durată determinată se poate face și prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (3)-(5) și ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare.“ … 13.<!–>În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și ale art. 41 alin. (2) privind munca și protecția socială a muncii. … 14.–>Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 are ca obiect de reglementare cadrul juridic al înființării, organizării și funcționării instituțiilor și companiilor de spectacole sau concerte, al desfășurării activității acestora, precum și al activității de impresariat artistic. Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ, instituțiile de spectacole sau concerte se înființează, se organizează și funcționează în subordinea autorităților administrației publice centrale sau locale. Capitolul III din acest act normativ reglementează statutul personalului instituțiilor de spectacole sau concerte, și anume al personalului artistic, tehnic și administrativ care „își desfășoară activitatea în baza contractelor individuale de muncă, a celor încheiate potrivit prevederilor legale privind dreptul de autor și drepturile conexe sau în baza unor contracte reglementate de Codul civil.“ Cu privire la încheierea contractelor de muncă, art. 12 alin. (4^2) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 prevede că „Personalul instituțiilor de spectacole sau concerte poate încheia mai multe contracte individuale de muncă cu aceeași instituție de spectacole ori concerte sau cu alte instituții ori companii de spectacole sau concerte cu respectarea prevederilor legale în vigoare și cu acordul prealabil al conducerii instituției“. De asemenea, potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, pentru personalul instituțiilor de spectacole sau concerte, „contractul individual de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată sau pe durata determinată, inclusiv pe stagiune ori pe producție artistică, în conformitate cu dispozițiile art. 82 alin. (1) și art. 83 lit. h) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii“. … 15.<!–>Analizând cadrul legislativ general referitor la forma raporturilor de muncă, Curtea reține că, în conformitate cu art. 12 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, forma generală a raporturilor de muncă o constituie contractele de muncă pe durată nedeterminată. Prin excepție, în cazurile și condițiile expres prevăzute în lege, se pot încheia contracte de muncă pe durată determinată [potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii], ca expresie a ocupării forței de muncă în anumite sectoare sau pentru anumite ocupații și activități. Astfel, prin derogare de la regula prevăzută la art. 12 alin. (1), angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile și în condițiile stabilite de lege, personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată [art. 82 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii]. Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie [art. 82 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii], putând fi prelungit, în condițiile prevăzute la art. 83, și după expirarea termenului inițial, cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări [art. 82 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii]. Cazurile în care poate fi încheiat contractul de muncă pe durată determinată sunt stabilite expres în art. 83 din același cod, la lit. h) a acestui articol stabilindu-se că se încheie și „în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfășurarea unor lucrări, proiecte sau programe.“ … 16.–>Cu privire la condițiile și limitele încheierii contractului de muncă pe durată determinată, art. 82 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii prevede că între aceleași părți se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată, iar, potrivit art. 82 alin. (5), contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive și nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare. Totodată, potrivit art. 84 alin. (1) din același cod, contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni. Curtea observă că legiuitorul face distincție între încheierea succesivă a cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată între aceleași părți (legiuitorul stabilind o durată maximă a acestora) și prelungirea unui contract individual de muncă pe durată determinată (care, ca regulă, nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni), prelungire care se poate face și după expirarea termenului inițial, cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări [art. 82 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii], neavând o limită temporală instituită de legiuitor. … 17.<!–>Având în vedere acest cadru legislativ cuprinzând dispoziții generale referitoare la încheierea contractelor de muncă pe perioadă determinată, Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 prevede că, în domeniul artistic și cultural, personalul instituțiilor de spectacole sau concerte poate încheia contracte de muncă pe durată nedeterminată sau contracte de muncă pe durată determinată, inclusiv pe stagiune ori pe producția artistică, în deplină conformitate cu Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Dispozițiile de lege criticate – art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 – instituie o derogare de la prevederile cu caracter general din Codul muncii, derogare reglementată datorită specificului activității. Astfel, pentru personalul instituțiilor de spectacole sau concerte, încheierea contractelor de muncă pe durată determinată se poate face și prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (3)-(5) și ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. … 18.–>Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, se reține că, în ceea ce privește principiul egalității în drepturi, Curtea a stabilit că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). … 19.<!–>Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragraful 38, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, 1999, paragraful 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24). Totodată, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, 1968, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004). … 20.–>Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, Curtea reține că situația personalului din instituțiile de spectacole sau concerte diferă de situația celorlalți angajați cu contract individual de muncă pe durată determinată, tocmai datorită specificului activității. Caracterul de excepție al dispozițiilor criticate este dat de specificul activității personalului din instituțiilor de spectacole sau concerte, specific ce impune reglementarea posibilității încheierii succesive a mai multor contracte individuale de muncă pe durată determinată, inclusiv pe stagiune sau pe producție artistică, pe o perioadă totală mai mare decât cea permisă de Codul muncii. … 21.<!–>Prin urmare, situația în care se află personalul instituțiilor de spectacole sau concerte diferă de cea a celorlalți angajați, iar deosebirea de tratament juridic referitoare la forma raportului de muncă al acestora este justificată în mod obiectiv de specificul activității acestora. Totodată, această deosebire este justificată și în mod rațional, deoarece, pe de-o parte, legea nu exclude posibilitatea încheierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată pentru personalul instituțiilor de spectacole sau concerte, ci doar instituie un beneficiu pentru această categorie de personal, și anume derogarea de la regula încheierii succesive a cel mult 3 contracte individuale de muncă pe perioadă determinată, regulă impusă de Codul muncii. Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4^2) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, personalul instituțiilor de spectacole sau concerte poate încheia mai multe contracte individuale de muncă cu aceeași instituție de spectacole ori concerte sau cu alte instituții ori companii de spectacole sau concerte cu acordul prealabil al conducerii instituției. În consecință, textul criticat din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 nu instituie privilegii sau discriminări de natură a contraveni dispozițiilor art. 16 din Constituție. … 22.–>În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că textul de referință din Legea fundamentală consacră dreptul subiectiv la muncă al fiecărei persoane apte de muncă și protecția pe care statul este obligat să o asigure în cadrul politicii de protecție socială a muncii. Dreptul la muncă include, după cum indică și prevederea constituțională, libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupației, libertatea alegerii locului de muncă, protecția socială a muncii, retribuția pentru munca depusă, dreptul la negocieri colective, dreptul la repaus săptămânal și la concediu de odihnă plătit etc., toate aceste drepturi componente fiind stabilite prin lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 542 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 1 august 2006). … 23.<!–>Curtea observă că art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 a fost modificat, dobândind forma actuală, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 48/2016 privind modificarea și completarea unor acte normative în domeniul culturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 6 septembrie 2016. În nota de fundamentare a acestui act normativ se precizează următoarele: „La art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2007, cu modificările ulterioare, actuala normă consacră – prin sintagma «de regulă» – preferința legiuitorului față de angajarea cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, realitate care nu mai corespunde necesităților actuale. De asemenea, norma este echivocă, neputându-se evalua în ce anume constă regula și în care situații «de excepție» ar putea fi încheiate contracte pe perioadă determinată. Totodată, teza actuală nu ține cont de necesitatea ca durata raporturilor juridice pe care le încheie instituțiile publice de spectacole sau concerte, inclusiv cea a raporturilor de muncă, să poată fi adaptată principiului organizării pe programe și proiecte a activității acestor instituții, principiu consfințit deja prin alte legi.“ … 24.–>Așadar, dispozițiile criticate au fost instituie de legiuitor pentru a corespunde necesităților actuale privind organizarea pe programe și proiecte a activității instituțiilor publice de spectacole sau concerte, ceea ce determină adaptarea duratei raporturilor juridice de muncă pe care le încheie. De altfel, potrivit art. 13 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, contractele individuale de muncă încheiate pe durată nedeterminată pot fi modificate, prin acordul părților, în contracte pe durată determinată. … 25.<!–>Totodată, Curtea reține că nu se poate considera că dispozițiile de lege criticate limitează exercitarea dreptului la muncă, ci, dimpotrivă, deoarece prevăd că datorită specificului activității, încheierea contractelor individuale de muncă pe durată determinată se poate face și prin derogare de la prevederile art. 82 alin. (3)-(5) și ale art. 84 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Este adevărat că aceste din urmă dispoziții din Codul muncii au avut ca rațiune de reglementare instituirea unei măsuri de protecție care să asigure stabilitatea în muncă a angajatului, însă, datorită specificului activității, pentru personalul instituțiilor de spectacole sau concerte, contractul individual de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată sau pe durată determinată, inclusiv pe stagiune ori pe producție artistică, ceea ce impune derogarea de la Codul muncii referitoare la numărul contractelor individuale de muncă pe durată determinată permise de lege. În sens contrar, dacă derogarea de la Codul muncii, prevăzută de textul de lege criticat, nu ar fi fost reglementată, numărul maxim al contractelor individuale de muncă pe durată determinată succesive ar fi fost limitat la 3, ceea ce ar fi condus la limitarea dreptului la muncă pentru personalul instituțiilor de spectacole sau concerte, în situația în care angajatorul nu ar fi dorit încheierea unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată. … 26.–>În final, Curtea reține – referitor la criticile privind eventualele abuzuri ale angajatorilor care mențin astfel de lucrători într-o situație de incertitudine perpetuă sau pe durate foarte lungi de timp cu privire la raporturile lor de muncă – că acestea nu constituie probleme de constituționalitate, ci reprezintă aspecte de interpretare și aplicare a legii, care intră în competența de soluționare a instanțelor judecătorești, iar nu a Curții Constituționale. De altfel, în cauza în cadrul căreia a fost invocată, din oficiu, excepția de neconstituționalitate, instanța judecătorească a admis apelul declarat de reclamant – artist instrumentist, angajat al Filarmonicii George Enescu timp de 23 ani, pe perioade determinate, de regulă pentru un an sau pe stagiune – și a calificat contractul de prestație artistică, ultimul contract încheiat între părți în anul 2013, ca fiind un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. … 27.<!–>Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, …
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ–>
În numele legii<!–>
DECIDE:–><!–>Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 44.554/3/2016 (număr în format vechi 5.693/2017) și constată că dispozițiile art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic sunt constituționale în raport cu criticile formulate.–>Definitivă și general obligatorie.<!–>Decizia se comunică Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.–>Pronunțată în ședința din data de 16 iunie 2020.<!–>
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE–>
prof. univ. dr. VALER DORNEANU<!–>
Magistrat-asistent,–>
Ioana Marilena Chiorean<!–>–>

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește