DECIZIA nr. 5 din 28 februarie 2018

Dosar nr. 3.147/1/2017<!–>

–>S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 8.618/279/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: – dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situație, dacă este necesară existența unui certificat medico-legal; … – ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicționarul explicativ al limbii române definește rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. … Ședința a fost prezidată de către președintele cu delegație al Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.<!–>La ședința de judecată a participat doamna Mihaela Ivănuș, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.–>Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.<!–>Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.147/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și faptul că au transmis puncte de vedere curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara, instanțele arondate acestora, Universitatea „Nicolae Titulescu“ din București și Direcția legislație, studii, documentare și informare juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.–>În continuare, s-a menționat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna Luciana Mera, care a fost înaintat părților la data de 10 ianuarie 2018, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat procurorului să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.147/1/2017.–>Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. <!–>Referitor la prima întrebare a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile ca aceasta să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea care se solicită a fi dată să fie una de principiu. Astfel, instanța de trimitere își fundamentează sesizarea pe împrejurări de fapt care țin de interpretarea probatoriului în cauza cu judecata căreia a fost învestită, aspect care îi revine în competență exclusivă.–>Eventuala contradicție dintre consemnările rezultate în urma examenului obiectiv și concluziile certificatului medico-legal, chiar reală de ar fi, se rezolvă conform dispozițiilor art. 179-181 din Codul de procedură penală, nu în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, iar motivația pentru care legiuitorul a înțeles să prevadă aceeași pedeapsă pentru fapte pe care instanța de trimitere le apreciază ca având gravități diferite ar putea eventual forma obiectul unei dezbateri doctrinare, excedând însă competenței oricărei instanțe de judecată.În privința celei de-a doua întrebări supuse dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu este îndeplinită condiția ca aceasta să constituie o chestiune de drept.<!–>Prin hotărârea instanței de trimitere se tinde a se demonstra caracterul lipsit de accesibilitate și previzibilitate al art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau, altfel spus, contrarietatea acestora cu dispozițiile art. 20 din Constituție și cu prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, un atare demers cade în competența de soluționare a Curții Constituționale.–>Chiar dacă, pentru beneficiul discuției, s-ar aprecia că instanța de trimitere dorește lămurirea termenului de „rănire“, cuprins într-o normă extrapenală, dar care din voința legiuitorului dobândește caracter penal, întrucât el devine un element de tipicitate al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu relevanță pe situația premisă a acestei infracțiuni, demersul este inutil, întrucât termenul este unul clar, nu este susceptibil de interpretare, iar destinatarii acestei norme sunt persoane școlarizate, care urmează obligatoriu cursurile școlii de șoferi pentru categoriile specifice. Ca atare, este vorba de un destinatar al normei care este avizat și diligent. Trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că noțiunea de drept cuprinsă în art. 7 alin. 1 cuprinde atât prevederile legale, cât și jurisprudența. Este nesusținută aprecierea instanței de trimitere în sensul că deciziile de respingere ale Curții Constituționale ar produce efecte exclusiv inter partes și nu ar fi obligatorii. În acest sens înțelege să invoce Decizia Curții Constituționale nr. 17/2017, paragrafele 24, 25 și 26. Aceasta este o decizie de admitere, însă Curtea Constituțională își motivează revirimentul jurisprudențial provocat prin această decizie, arătând că anterior respinsese criticile aduse dispozițiilor art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, că a dat o interpretare care era obligatorie pentru instanțe, însă acestea nu s-au conformat obligației de a respecta considerentele deciziei Curții Constituționale. Instanța de contencios constituțional a apreciat ca element de noutate multitudinea de sesizări ulterioare pe care le-a primit și care denotă că instanțele nu s-au conformat interpretării date de Curtea Constituțională.Nu în ultimul rând, a considerat că ar însemna să se adauge la lege dacă s-ar aprecia că pentru rănire sunt necesare zile de îngrijiri medicale. <!–>De altfel, a menționat că, anterior, au fost formulate critici cu privire la Decizia în interesul legii nr. 66/2007, din perspectiva faptului că s-ar da conducătorului auto posibilitatea să evalueze existența, întinderea, durata unor eventuale zile de îngrijire medicală și ar fi lăsat la liberul-arbitru demersul acestuia de a rămâne sau nu la locul accidentului.–>Așadar, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că textul nu lasă loc de interpretări cu privire la înțelesul noțiunii de rănire.<!–>Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare asupra sesizării formulate. –>
ÎNALTA CURTE,<!–>–>asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: <!–>I.–>Titularul și obiectul sesizării Prin Încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 8.618/279/2016, Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept:– dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situație, dacă este necesară existența unui certificat medico-legal; … – ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicționarul explicativ al limbii române definește rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. … de procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A.V. la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni (doi ani și șase luni) și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 3 ani.<!–>În esență, prin rechizitoriul emis la data de 26.08.2016 în Dosarul nr. 1.851/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț s-a reținut, ca stare de fapt, că în data de 14.04.2016, în timp ce inculpatul B.A.V. conducea autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare PH-42-SPX pe str. Izvoare din municipiul Piatra-Neamț, a acroșat, cu oglinda retrovizoare dreapta, pe numitul M.F., care se deplasa regulamentar cu bicicleta, având aceeași direcție de mers, provocându-i acestuia leziuni care nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale. –>În considerentele Sentinței penale nr. 196 din data de 17.03.2017, pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț, s-au reținut următoarele:<!–>În drept, fapta inculpatului B.A.V., care, la data de 14.04.2016, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia, cu numărul de înmatriculare PH-42-SPX pe str. Izvoare din municipiul Piatra-Neamț, a acroșat, cu oglinda retrovizoare dreapta, pe numitul M.F., care se deplasa regulamentar cu bicicleta, având aceeași direcție de mers, provocându-i acestuia leziuni care nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, faptă prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pedepsită de legiuitor cu închisoarea cuprinsă între 2 și 7 ani.–>Urmarea imediată a acestei infracțiuni o constituie o stare de pericol, organele judiciare fiind private de obținerea imediată a unor probe esențiale, și anume a declarației celui care a provocat accidentul ori a fost implicat în alt mod în producerea acestuia, a datelor privind eventuala existență a alcoolului în aerul expirat. Prin comiterea acestei infracțiuni au fost periclitate relațiile sociale ocrotite de norma incriminatoare, relații care privesc valoarea socială constând în siguranța circulației pe drumurile publice, pentru ocrotirea căreia legiuitorul a instituit în sarcina conducătorilor auto implicați în accidente rutiere obligația de a nu părăsi locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție. Rațiunea impunerii de către legiuitor a unei atare obligații rezidă în aceea că, în momentul producerii unui accident de circulație, organele judiciare sunt chemate să stabilească cu acuratețe împrejurările producerii accidentului, să identifice persoanele suspecte de comiterea acestuia, să adune probe concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condițiilor reale care să servească în operațiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovați. <!–>Împotriva Sentinței penale nr. 196 din data de 17.03.2017, pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț, a declarat apel, în termen, inculpatul B.A.V.–>La termenul din data de 26.09.2017, Curtea de Apel Bacău, din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept sesizate: – dacă pentru existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni cuantificabile în număr de zile de îngrijiri medicale sau nu; … – ce se înțelege prin termenul de rană din punct de vedere juridic, potrivit dispozițiilor art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată. … Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a constatat că situația premisă a infracțiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, constă în existența unui accident de circulație. Din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca inutil textul incriminării, noțiunea de „accident de circulație“ nu este explicitată în norma de incriminare, având în vedere că este definită în art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice.–>Potrivit dispozițiilor art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: a) s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a stabilit că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută și oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal.<!–>Parchetul a susținut că, potrivit Deciziei nr. 11/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal; cerința pertinenței este expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului.–>Or, înțelesul juridic al noțiunii de „rănire“ din cuprinsul art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu semnificație determinantă în existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, a căpătat unul constituțional, potrivit deciziilor menționate.Punctul de vedere al inculpatului B.A.V. <!–>Apărătorul ales al inculpatului a apreciat că sesizarea este admisibilă, având în vedere că instanța de apel a constatat întemeiat faptul că există o chestiune de drept asupra căreia nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, fiind necesară o lămurire exhaustivă de care depinde soluționarea pe fond a cauzei penale.–>În esență, s-a considerat că se impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre de principiu privind infracțiunea prevăzută de art. 338 din Codul penal – părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, mai exact să se definească cu exactitate urmarea imediată specifică acestei infracțiuni, raportat la prevederile legale ce se regăsesc în Codul penal și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dar și la Dicționarul explicativ al limbii române.Punctul de vedere al completului de judecată <!–>S-a reținut că problema de drept a fost pusă în discuție de mai multe ori cu ocazia întâlnirilor președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, dedicate discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și dreptului procesual penal.–>Astfel, în minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel de la Iași, 18-19 mai 2017, s-a consemnat: „20. Titlul problemei de drept: dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (părăsirea locului accidentului), rănirea uneia sau mai multor persoane implică sau nu în mod necesar existența unui anumit număr de zile de îngrijiri medicale (Tribunalul Satu Mare).“ Textele legale incidente în dezlegarea chestiunii de drept puse în discuție sunt art. 338 alin. (1) din Codul penal și art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, văzute prin prisma dispozițiilor art. 1 din Codul penal și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.În acest sens a reținut că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, precum și decizia dată în interpretarea aplicării unei legi sau ordonanțe produc efecte erga omnes, în timp ce deciziile prin care se respinge o excepție de neconstituționalitate produce efecte doar inter partes. <!–>În speță, prin deciziile invocate de reprezentantul Ministerului Public (Decizia nr. 154/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016; Decizia nr. 140/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017; decizia nr. 340/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), s-a dispus respingerea excepțiilor de neconstituționalitate. –>Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin „rănire“ se înțelege „acțiunea de a (se) răni și rezultatul ei“, făcându-se trimitere la noțiunea de rană. DEX-ul definește „rana“ ca fiind „o ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. Leziunea este „rană (căpătată prin lovire, rănire etc. sau ca urmare a unei boli)“. Plaga este definită ca fiind o „leziune a țesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau chirurgical; rană“. Contuzia este un „traumatism provocat prin lovire cu un obiect dur, care constă în strivirea țesuturilor profunde, fără ruperea tegumentului“. Excoriația este o „julitură, eroziune, excoriere“. Echimoza este o „pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unui traumatism; vânătaie, vinețeală“. Hematomul este o „tumoare care conține o aglomerare de sânge închistat, provocată de ruperea spontană sau traumatică a vaselor sangvine“.<!–>În speță, prin certificatul medico-legal s-a consemnat că, la examenul obiectiv, numitul M.F. (persoana accidentată – nota instanței) a prezentat pe „policele stâng, fața dorsală, falangă proximală, două excoriații de 1/0,5 cm și 0,6/0,3 cm, fără cruste hematice; pe fața dorsală a degetului IV, mâna dreaptă, la nivelul pliului de extensie proximal, excoriație de 0,5/0,2 cm, acoperită cu cruste seroase. Acuze – fără acuze“. Se concluzionează prin același certificat medico-legal că „numitul M.F. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu sau de corp dur, posibil în condițiile unui accident rutier și pot data din data de 14.04.2016. Nu necesită zile de îngrijiri medicale“. Curtea de Apel Bacău a observat o inadvertență între mențiunile făcute de medicul specialist, în sensul că acesta a constatat existența a trei excoriații, pentru ca, la final, să afirme că numitul M.F. prezintă leziuni traumatice.–>Or, având în vedere definițiile termenilor conform Dicționarului limbii române, așa cum au fost redate anterior, Curtea de Apel Bacău a constatat că nu se poate pune semnul <!–>egal între excoriație și leziune traumatică, astfel încât definirea noțiunii de rană, din punct de vedere juridic, apare ca o necesitate în soluționarea apelului în cauză, în contextul în care în certificatul medico-legal se fac referiri la diverși termeni medicali, cu înțeles diferit.–>Instanța de trimitere a reținut că, în materie penală, organele judiciare trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia sancționarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“ care, în materie penală, are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală, folosită pentru a atinge scopul urmărit, și este interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.<!–>Instanța de apel a mai reținut că scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală, în sens larg, este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. –>Din perspectiva principiului „ultima ratio“ în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere în concret trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală. Or, în speță, Curtea de Apel Bacău a reținut că, potrivit alin. (2) al art. 338 din Codul penal, „Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului“. Or, este de neconceput ca legiuitorul să fi înțeles să sancționeze cu aceeași pedeapsă atât infracțiunea de „părăsire a locului accidentului“ [art. 338 alin. (1) din Codul penal], din care a rezultat rănirea unei persoane, definită ca fiind „orice atingere adusă integrității corporale ori sănătății unei persoane, indiferent de gravitate“ (conform considerentelor Deciziei nr. 154/2016 a Curții Constituționale și însușite de reprezentantul Ministerului Public), cât și infracțiunea de „modificarea/ștergerea urmelor accidentului“ [art. 338 alin. (2) din Codul penal], din care a rezultat vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane“, care este definită ca fiind fapta prevăzută în art. 193 din Codul penal, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav și permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieții persoanei.Din perspectiva definirii noțiunii de rană prin deciziile de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate, anterior enumerate, Curtea de Apel Bacău a apreciat că norma de incriminare, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu este nici accesibilă, întrucât cetățeanul nu poate dispune de informații suficiente în legătură cu normele juridice aplicabile în acest caz, neavând obligația de a cunoaște deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cele de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate. … III.<!–>Punctele de vedere exprimate de curțile de apel și de instanțele de judecată arondate Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara care, după caz, au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate.–>S-au conturat următoarele opinii cu privire la prima problemă de drept:<!–>Într-o primă opinie s-a apreciat că elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal subzistă chiar și în condițiile în care leziunile traumatice cauzate au produs numai suferințe fizice în sensul dispozițiilor art. 193 alin. (1) din Codul penal. Gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătății victimei nu este condiționată, prin voința legiuitorului, de evaluarea prin zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, nefiind necesar să existe un certificat medico-legal sau alt act medical, rănirea putând fi probată prin orice mijloace de probă prevăzute de art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală.–>Într-o a doua opinie s-a considerat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este strict necesar să se obțină un certificat medico-legal, fiind suficient să fie deținut un document de natură medicală, care să ateste acordarea unor îngrijiri medicale (foaie de consultație, fișă de observație etc.).Într-o a patra opinie s-a apreciat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte un certificat medico-legal, indiferent dacă leziunile traumatice suferite sunt cuantificabile într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu.Într-o a doua opinie s-a considerat că prevederile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie corelate cu dispozițiile art. 193 alin. (1) din Codul penal, în sensul că noțiunea de rănire trebuie să aibă ca înțeles orice act de violență cauzator de suferințe fizice ori atingerea adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate sau orice tip de leziune. S-a mai menționat că prin termenul de rănire se înțelege orice lovire, chiar fără o rană, urmarea imediată fiind cea prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal. –>Într-o a treia opinie s-a menționat că, din punct de vedere juridic, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie să corespundă cu definiția din Dicționarul explicativ al limbii române. … VIII.<!–>Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție Din categoria deciziilor în interesul legii trebuie menționată Decizia nr. LXVI/2007 (66/2007), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la înțelesul sintagmei „vătămarea integrității corporale ori sănătății uneia sau mai multor persoane“, conținută în dispozițiile art. 89 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.–>În ceea ce privește deciziile de speță a fost identificată o hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în calea de atac a apelului (Decizia nr. 397/A din 19 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 8.079/2/2015), precum și câteva hotărâri pronunțate în calea extraordinară de atac a recursului în casație (Încheierea nr. 208/RC din 3 iunie 2016 dată în Dosarul nr. 19.125/233/2014, Încheierea nr. 297/RC din 12 septembrie 2016 dată în Dosarul nr. 19.230/212/2015, Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.181/1/2016, Decizia nr. 482/RC din 9 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.541/1/2016, Decizia nr. 531/RC din 7 decembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.542/1/2016).<!–>Dintre acestea, prezintă relevanță Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în Dosarul nr. 3.181/1/2016, în cuprinsul căreia s-a reținut: „prin actualul text de incriminare al infracțiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 din Codul penal, legiuitorul a lărgit sfera de incidență a acestei infracțiuni, întrucât a fost eliminată necesitatea ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracțiuni. Astfel, art. 338 alin. (1) din Codul penal face referire (doar) la părăsirea locului accidentului de către conducătorul auto implicat într-un accident de circulație, iar situațiile în care părăsirea locului accidentului nu constituie infracțiune sunt enumerate la art. 338 alin. (3) din Codul penal.“–>În cuprinsul aceleiași decizii, s-a mai reținut că „Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate argumentele invocate de recurentul inculpat, în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal, întrucât în urma accidentului de circulație s-au produs doar pagube materiale. Ambele instanțe au reținut că accidentul de circulație provocat de recurentul inculpat a determinat producerea unor leziuni traumatice martorului A.M.C. – victimă în cauză – apreciinduse că acestea sunt dovedite prin declarațiile martorilor, procesul-verbal de constatare la fața locului și înscrisurile medicale întocmite cu privire la victimă, în momentul transportării acesteia la spital, din care rezultă că prezenta plăgi contuze și traumatisme.“A fost transmis punctul de vedere al specialiștilor Facultății de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“ din București.–>Cu privire la prima problemă de drept s-a argumentat că, sub aspectul admisibilității, chestiunea de drept supusă dezlegării nu conduce la soluționarea pe fond a cauzei.<!–>În acest sens s-a menționat că din dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă cu claritate care sunt condițiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea penală în caz de părăsire a locului accidentului: sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la alin. (1) al art. 338 din Codul penal doar în ipoteza în care accidentul a avut ca urmare decesul ori rănirea uneia sau a mai multor persoane. Textele legale analizate nu conțin nicio altă condiție suplimentară care ar trebui să fie examinată sub cupola laturii obiective a infracțiunii, așa încât nu pot conduce la adoptarea unor soluții diferite în practică. Pentru ipoteza în care accidentul a produs doar pagube materiale, legiuitorul a reglementat o cauză justificativă specială în cuprinsul art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal.–>Din această perspectivă, condițiile principiului legalității incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voința legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta). Din esența principiului legalității rezultă că legea penală se interpretează restrictiv. Cu alte cuvinte, în principiu, în dreptul penal analogia este interzisă, normele dreptului penal fiind de strictă interpretare.<!–>În ceea ce privește a doua problemă de drept s-a argumentat că noțiunea de „rănire“ a fost definită, pe cale incidentală, de către instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal.–>Suplimentar s-a menționat că, la nivelul literaturii medico-legale, de interes pentru chestiunea de drept analizată este faptul că „plăgile sau rănile sunt soluții de continuitate (leziuni în care integritatea tegumentului este afectată, s.n.) ale tegumentelor, a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse. Plăgile pot fi superficiale sau profunde; (…) Din punctul de vedere al evoluției pot fi simple sau complicate, cea mai frecventă complicație fiind infecția.“ Cu alte cuvinte, „sub numele de plagă sau rană se înțelege soluția de continuitate a integrității pielii sau mucoaselor cu participarea țesuturilor sau organelor subiacente.“<!–>Prin urmare, s-a apreciat că noțiunea de „rănire“ trebuie interpretată în sensul că aceasta vizează „orice atingere adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate“, legislația neconținând alte condiții cu privire la intensitatea rănilor provocate, numărul de zile de îngrijiri medicale acordate etc.–>În concluzie, s-a apreciat că sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la prima chestiune de drept ridicată nu întrunește, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în timp ce, în cazul celei de-a doua probleme ridicate de instanța de trimitere, noțiunea de „rană“ trebuie interpretată în sensul stabilit deja de către Curtea Constituțională.Distinct de considerentele prin care se motivează necesitatea intervenției instanței supreme, modul de formulare a întrebării prealabile pare a exprima intenția instanței de trimitere de a primi o listă a mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Un atare demers este, în mod evident, străin procedurii prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicție a pricinii cu soluționarea căreia a fost învestit. Așa fiind, regulile generale prevăzute de art. 97-103 din Codul de procedură penală în materia probelor și mijloacelor de probă rămân aplicabile și în cazul infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, organul judiciar legal învestit fiind cel care apreciază care dintre acestea sunt apte să conducă la constatarea existenței infracțiunii, identificarea persoanei care a săvârșit-o și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și singurul la a cărui liberă apreciere sunt supuse respectivele probe.–>Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că prin această primă întrebare nu se urmărește lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuși fondului cauzei.<!–>În privința celei de-a doua întrebări supuse dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a considerat că nu este îndeplinită condiția ca aceasta să constituie o chestiune de drept.–>S-a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate. S-a menționat că, ulterior, constatând că nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenței sale, Curtea Constituțională a dispus în mod similar și prin deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) și nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că a doua întrebare nu constituie o chestiune de drept a cărei competență de soluționare să revină Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci o excepție de neconstituționalitate care cade în competența exclusivă a Curții Constituționale.–> … XI.<!–>Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informare juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la prima chestiune de drept s-a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal și ale art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului nu este condiționată de gravitatea consecințelor accidentului asupra unei persoane, evaluată prin zile de îngrijiri medicale. Din punct de vedere probator, stabilirea „rănirii uneia sau a mai multor persoane“, la care se referă dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu este condiționată de existența unui certificat medico-legal.–>Dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu condiționează existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului, nici explicit și nici în mod implicit, de gravitatea consecințelor accidentului asupra unei persoane, evaluată prin zile de îngrijiri medicale.Opțiunea legiuitorului de a nu condiționa existența infracțiunii de gravitatea consecințelor accidentului asupra unei persoane, evaluată prin zile de îngrijiri medicale, deși este discutabilă, nu poate fi cenzurată prin introducerea acestei condiții în norma de incriminare, pe cale de interpretare. Desigur, în raport cu gravitatea consecințelor, procurorul poate dispune renunțarea la urmărire penală, în condițiile art. 318 din Codul de procedură penală.S-a apreciat că semnificația termenului „rănire“ poate fi dedusă de judecătorul cauzei din considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) și nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).–>Orientativ, pentru concretizarea termenului „rănire“ s-a menționat că pot fi avute în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (2) și (3) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 18/2016 privind evidența statistică a accidentelor de circulație rutieră (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 5 februarie 2016).Art. 338Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia<!–>(1)–>Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2)<!–>Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului. (3)–>Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când:a)<!–>în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale; … b)–>conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; … c)<!–>conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; … d)–>victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție. … Art. 194Vătămarea corporală<!–>(1)–>Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:a)<!–>o infirmitate; … b)–>leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; … c)<!–>un prejudiciu estetic grav și permanent; … d)–>avortul; … e)<!–>punerea în primejdie a vieții persoanei,se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.–> … (2)<!–>Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.(3)–>Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.–>Ordonanța de urgență nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare +
Articolul 75Accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: a)<!–>s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; … b)–>a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; … c)<!–>în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare. … –> … XIII.<!–>Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegăriiOpinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea este admisibilă doar în ce privește întrebarea (reformulată): „Ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului?“.–>Pe fondul sesizării s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi)“.În cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.Abordând pe larg admisibilitatea sesizării, se constată că instanța de control judiciar (Curtea de Apel Bacău) a formulat următoarele întrebări:– dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situație, dacă este necesară existența unui certificat medico-legal; … – ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicționarul explicativ al limbii române definește rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. … Mai mult, referitor la prima întrebare, se constată că, deși se face vorbire despre tiparul de incriminare a infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, în realitate, întrebarea vizează modalitatea de dovedire a unei împrejurări de fapt ce reprezintă un element de tipicitate al infracțiunii deduse judecății. Cu toate acestea, întrebarea nu are în vedere necesitatea dezlegării unei probleme de drept care să privească dispozițiile legale ce reglementează mijloacele de probă, ci se solicită stabilirea unui anumit mijloc de probă pentru dovedirea unei condiții de tipicitate a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Or, în mod evident, rănirea victimei, ca orice alt element de fapt, poate fi dovedită prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală.–>În mod constant, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că prin hotărârile prealabile, pronunțate în temeiul art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, se dezleagă doar chestiuni de drept (in abstracto), și nu aspecte particulare ale speței, asupra cărora trebuie să se pronunțe instanța de trimitere.Altfel spus, problema de drept ridicată în speță constă în aceea de a explica ce se înțelege prin termenul de „rănire“ prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, așa cum este formulată, în esență, cea de-a doua întrebare din încheierea de sesizare. Drept urmare, sesizarea este apreciată ca admisibilă doar în ce privește întrebarea (reformulată):Ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului?Din această perspectivă, problema de drept îndeplinește toate condițiile pentru a fi supusă evaluării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, numai în aceste limite, Înalta Curte de Casație și Justiție este legal sesizată.<!–>Posibilitatea reformulării întrebărilor adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală–>Pe de o parte, prin jurisprudența în materie, s-a statuat:– având în vedere că limitele în care trebuie să se răspundă sunt stabilite de întrebarea instanței de trimitere – care însă nu se circumscrie unei veritabile probleme de drept -, neexistând posibilitatea legală ca obiectul sesizării să fie modificat de către Înalta Curte astfel încât să satisfacă exigențele art. 475 din Codul de procedură penală, se apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile procesual penale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, Dosar nr. 2.195/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 2.604/189/2013); … – modul de formulare a întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție este unul deficitar, neputându-se stabili cu certitudine care este obiectul sesizării. În încheierea prin care Curtea de Apel Constanța a învestit instanța supremă, problema de drept este formulată ambiguu, imprecis (…) Or, caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept pentru soluționarea fondului cauzei nu poate fi apreciat decât dacă obiectul sesizării este clar stabilit, iar această din urmă obligație revine exclusiv instanței de trimitere, iar nu instanței supreme (Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, Dosar nr. 4.020/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 685/36/2015). … Rezultă, astfel, că în acest caz, Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să reformuleze întrebarea, pentru a da un înțeles clar solicitării instanței de trimitere.<!–>În speță, din perspectiva naturii și scopului procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală (mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare), este posibilă reformularea întrebării, dacă problema de drept supusă analizei este clară și dacă nu se schimbă sensul solicitării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece, în acest mod, nu se aduce atingere limitelor sesizării, ci, din rațiuni de acuratețe juridică, se procedează la o modificare formală, strict în ce privește redactarea întrebării.–>Or, dacă se apreciază că se impune a se da un răspuns pe fondul solicitării formulate de Curtea de Apel Bacău prin cea dea doua întrebare (pentru prima întrebare, sesizarea este considerată inadmisibilă), răspunsul implică reformularea acestei întrebări, fără a afecta sensul problemei de drept supuse analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin încheierea de sesizare.<!–>Admisibilitatea sesizării și necesitatea pronunțării unei hotărâri prealabile în condițiile în care dispozițiile legale supuse analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție au făcut obiectul examinării Curții Constituționale. Efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate–>Sub acest aspect, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost identificată Decizia nr. 4/2017 din 28 februarie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017), prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă și pe motiv că „pune în discuție interpretarea și aplicarea unei decizii a Curții Constituționale“.Situația este diferită de speța de față, deoarece sesizarea are ca obiect interpretarea unor dispoziții legale, respectiv, art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și nu interpretarea și aplicarea unei decizii a Curții Constituționale, pe când, în respectivul caz, întrebarea viza chiar „(…) interpretarea și aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016“. Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a formulat un punct de vedere chiar cu privire la înțelesul sintagmei „rănire“, problemă de drept ce face obiectul sesizării de față a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, Curtea Constituțională a reținut: „Din coroborarea dispozițiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 al Codului penal, rezultă că legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situație în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin «rănire» înțelegându-se orice atingere adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate. Curtea reține că integritatea corporală și sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulație pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simțurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului.“ (paragraful 17 din Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, acest punct de vedere fiind menținut și preluat apoi în deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 și nr. 340 din 11 mai 2017).–>Drept urmare, se pune problema dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este admisibilă, în condițiile în care noțiunea de „rănire“ a fost analizată și lămurită de instanța de control constituțional. De altfel, una din opiniile exprimate de <!–>instanțe și redate la pct. III de mai sus a fost în sensul că, raportat la conținutul celor trei decizii ale Curții Constituționale, prin care se explicitează noțiunea de „rănire“, redefinirea acestui termen și de către instanța supremă este redundantă.–>Aprecierea admisibilității sesizării de față este strâns legată de problema efectelor deciziilor Curții Constituționale, căci, dacă se acceptă că toate aceste decizii sunt obligatorii, inclusiv cele de respingere a excepției de neconstituționalitate, problema de drept este rezolvată, iar instanțele trebuie să aplice decizia Curții Constituționale, nemaifiind necesară explicitarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a noțiunii de „rănire“.<!–>Astfel, conform punctului de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informare juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (pct. X de mai sus), semnificația termenului „rănire“ poate fi dedusă de judecătorul cauzei din considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 și nr. 340 din 11 mai 2017. De asemenea, conform punctului de vedere exprimat în fața instanței de trimitere de către parchet, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă, întrucât noțiunea de „rană“ a fost lămurită de instanța de control constituțional.–>În acest context, din perspectiva previzibilității și accesibilității legii penale, se apreciază că este considerată pertinentă opinia instanței de trimitere în sensul că, în acest mod, inculpatului i se impune obligația de a cunoaște, pe lângă norma de incriminare, și deciziile Curții Constituționale, inclusiv cele de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate. Mai mult, este importantă posibilitatea de înțelegere a legii de către toți destinatarii acesteia, așa încât este nerelevantă posibilitatea instanței de a înțelege semnificația termenului „rănire“ ori faptul că semnificația acestei noțiuni poate fi dedusă de judecătorul cauzei din conținutul deciziilor Curții Constituționale.<!–>Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale se constată că potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală: „[…] De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor“. În același sens sunt și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, căruia „Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.“–>Totuși, în ce privește soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.“Se observă, așadar, că efectul obligatoriu general nu este atribuit și deciziilor de respingere a excepției de neconstituționalitate.<!–>Această concluzie a fost întărită prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000), prin care Curtea Constituțională a statuat că deciziile de constatare a neconstituționalității „pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes. (…) În ceea ce privește conturarea sferei obligativității erga omnes a deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, mai trebuie adăugat că, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată [art. 29 corespunzător formei actuale a legii, s.n.], nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate.“–>În jurisprudența sa ulterioară revizuirii Constituției, făcând referire la cele statuate prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Curtea Constituțională a reafirmat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).În completarea acestor argumente și accentuând obligativitatea deciziilor interpretative, Curtea Constituțională a stabilit că în situația în care excepția de neconstituționalitate a fost admisă, „a contesta din nou constituționalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituțional echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992“ (Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011).deciziilor de admitere, nu și în cazul deciziilor de respingere a excepției (în acest sens: T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale în lumina prevederilor Constituției revizuite, Revista de drept public nr. 1/2004, pag. 76 și următoarele; I. Vida, Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești – factor de stabilitate a Constituției și a practicii judiciare, Pandectele Române nr. 3/2004, pag. 198; Bianca Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pag. 238, 249, 256; în sens contrar: I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006, pag. 894, 896).–>Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor legale, jurisprudenței instanței de contencios constituțional și doctrinei, în cazul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii in integrum, respectiv atât dispozitivul, cât și motivarea, dar aceste efecte se produc numai în cazul deciziilor de admitere (fie de constatare a neconstituționalității, fie de stabilire, pe cale de interpretare, a înțelesului constituțional al unei dispoziții legale) și în limitele atribuțiilor specifice Curții Constituționale, deci numai în ce privește cele statuate referitor la neconstituționalitatea unui anumit text de lege.<!–>Chiar și în situația în care s-ar accepta caracterul obligatoriu in integrum și pentru deciziile de respingere a excepției de neconstituționalitate, acest efect s-ar produce tot numai în limitele controlului de constituționalitate. În acest sens trebuie menționată Decizia nr. 17/2017 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017), în cuprinsul căreia se arată că reperele unui comportament constituțional evidențiat în mai multe decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate a unui anumit text de lege ar genera obligația pozitivă a legiuitorului de a asigura un cadru legislativ corespunzător, dar și obligația instanțelor judecătorești nu numai de a și le însuși, ci și de a le aplica în cauzele deduse judecății (paragrafele 24, 25, 26).–>Nu toate constatările sau aprecierile Curții Constituționale sunt opozabile instanțelor de judecată, deoarece, în conformitate cu art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională nu are în atribuții aplicarea dispozițiilor legale la cazuri concrete, respectiv interpretarea și aplicarea legii sau unificarea jurisprudenței, acestea fiind atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al instanțelor de judecată, conform art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României.Chiar dacă prin această hotărâre s-a afirmat caracterul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale, inclusiv a celor de respingere (contrar Deciziei nr. I/1995 a Plenului Curții Constituționale, la care se face trimitere și care a stabilit efecte erga omnes doar în cazul deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate), în realitate, Înalta Curte nuanțează și explică efectele acestor decizii, pe care le circumstanțiază, după cum urmează:În raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.Altfel spus, deciziile Curții Constituționale prin care a fost respinsă o excepție de neconstituționalitate nu sunt obligatorii în ce privește modul de interpretare și de aplicare a legii, forța lor obligatorie fiind limitată la atribuțiile recunoscute Curții Constituționale prin Legea fundamentală, respectiv controlul conformității normei cu prevederile Constituției.Acest punct de vedere a fost menținut prin Decizia nr. 77/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018 (paragrafele 53, 54, 57, 58, 59, 60, 63).–>Toate aceste constatări sunt pe deplin aplicabile și în domeniul penal, iar dispozițiile art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală și art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează efectul obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței pe calea pronunțării unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile în materie penală.Ținând cont de atribuțiile Curții Constituționale (conform art. 146 din Constituția României și art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată) și atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție [conform art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României], dar și de menirea procedurii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii judiciare, în mod evident, excepția de neconstituționalitate prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, și sesizarea în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală sunt mijloace procedurale cu natură și finalitate diferite.În concluzie, decizia prin care se respinge o excepție de neconstituționalitate nu produce efecte erga omnes, concluzie ce rezultă și din dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora numai prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale nu mai pot face obiectul excepției de neconstituționalitate. Pe cale de consecință, în cazul soluțiilor de respingere, pot fi invocate alte excepții de neconstituționalitate ale aceluiași text de lege, ceea ce dă posibilitatea instanței de contencios constituțional să își schimbe jurisprudența și să le admită, ca urmare a unei noi interpretări a textului legal, numai în această din urmă situație, deciziile Curții Constituționale dobândind efectul obligatoriu general.Din aceste motive, interpretarea dată noțiunii de „rănire“ prin cele trei decizii ale Curții Constituționale nu este obligatorie pentru instanțe, în general, și nici pentru Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul prezentei proceduri prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, așa încât se impune pronunțarea pe fondul chestiunii prealabile, și nu respingerea ca inadmisibilă a sesizării prin raportare la deciziile pronunțate de Curtea Constituțională.Sesizarea ar fi devenit inadmisibilă doar în situația în care, înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să o soluționeze, Curtea Constituțională ar fi admis excepția și ar fi constatat neconstituționalitatea respectivelor prevederi legale, căci, în atare situație, dispozițiile supuse dezlegării nu ar mai fi existat în fondul legislativ în forma de la data sesizării.<!–> … B.–>Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c),d) și e) din Codul penal.“Astfel, conform art. 338 alin. (1) din Codul penal:Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.<!–>–>Sintagma „accident de circulație“ este definită de dispozițiile art. 75 lit. a)-c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind „evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: a)<!–>s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; … b)–>a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; … c)<!–>în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare“. … –>Potrivit cauzei justificative speciale prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal: „Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când: a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale“.Obiectul juridic principal al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este reprezentat de relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, care presupun prezența la fața locului a celui implicat în accidentul rutier. În subsidiar sunt protejate și relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar și asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.–>Infracțiunea are o situație premisă ce constă în producerea unui accident de circulație.<!–>Elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acțiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalități, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului și prin acte de omisiune – neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) și c) din Codul penal ori neoprirea la locul accidentului.–>Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice, dar și pentru relațiile sociale privind înfăptuirea justiției.<!–>Legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată de lege și urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei.–>În ce privește latura subiectivă se constată că fapta poate fi comisă cu intenție, directă sau indirectă. Desigur, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, autorul trebuie să aibă și reprezentarea „rănirii“ uneia sau a mai multor persoane (deși această urmare a accidentului se produce din culpă), căci, independent de comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 din Codul penal, „rănirea“ constituie o condiție de tipicitate a infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal.Dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu prevăd cu exactitate condițiile în care producerea unui accident de circulație generează obligația de a nu părăsi locul accidentului, așa încât definirea acestei infracțiuni se face prin trimitere la legislația extrapenală, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice.Așa fiind, infracțiunea de părăsire a locului accidentului, în accepțiunea art. 338 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi considerată săvârșită cu întrunirea tuturor elementelor de tipicitate decât atunci când este realizată și cerința obiectivă a rănirii, ce caracterizează, alături de alte elemente, situația premisă a acestei infracțiuni.–>Noțiunea de „rănire“ nu are o definiție juridică. Nu este explicată în Codul penal în titlul X – Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală și nici în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului, nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, această noțiune nu a dobândit un înțeles juridic, consacrat în doctrină sau prin jurisprudență (problema are caracter de noutate, fiind determinată de modificarea tiparului de incriminare a infracțiunii de părăsirea locului accidentului, prin reglementarea acesteia în art. 338 din Codul penal).Anterior, conform art. 89 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, condițiile accidentului de circulație erau prevăzute chiar în conținutul normei de incriminare: „accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni“.Prin introducerea art. 338 alin. (1) din Codul penal, tiparul de incriminare a infracțiunii de părăsire a locului accidentului a fost modificat prin eliminarea necesității ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracțiuni. Elementele de caracterizare a accidentului de circulație nu au mai fost prevăzute în Codul penal, urmând să se aplice dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare.Faptul că, potrivit legii noi, legiuitorul a ales să nu mai condiționeze existența infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal de vătămare a integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane nu constituie un argument concludent în sensul că a dorit să extindă incidența infracțiunii la orice accident de circulație, indiferent de gravitatea și urmările acestuia. Intenția legiuitorului nu poate fi interpretată în sensul unei extinderi nelimitate, indiferent de caracterizarea accidentului de circulație, căci noile condiții nu au mai fost prevăzute în Codul penal, dar se regăsesc în dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare.Pornind de la obiectul juridic al infracțiunii de părăsire a locului accidentului și de la rațiunea incriminării – inclusiv prezervarea mijloacelor de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de producerea accidentului, s-ar putea considera că prin introducerea art. 338 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a înțeles să aibă în vedere orice urmări, inclusiv cele de o gravitate redusă, neevaluate printr-un număr de zile de îngrijiri medicale (o opinie în acest sens a fost, de altfel, formulată în doctrină: C. Rotaru în Curs universitar, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pag. 436).–>Totuși, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că dispozițiile de drept penal sunt de strictă interpretare și, nu în ultimul rând, că trebuie să se țină cont de necesitatea interpretării acestor dispoziții în acord cu respectarea principiului previzibilității normei de incriminare, cu atât mai mult cu cât, prin cele trei decizii mai sus-menționate, Curtea Constituțională a stabilit că norma de incriminare cuprinsă în dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal este constituțională, respectând condițiile de previzibilitate.Prioritar, înainte de aplicarea oricărei alte metode de interpretare a dispoziției legale, se impune interpretarea literală, pornind de la sensul cuvintelor folosite.–>În conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.“Drept urmare, împrejurarea că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pentru a indica urmările accidentului de circulație, legiuitorul nu a folosit niciunul din termenii care se regăsesc în conținutul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății (lovire, suferințe fizice, leziuni traumatice, vătămare corporală, vătămarea integrității corporale), nu este un argument pentru a considera că sensul noțiunii de rănire este unul extrem de larg, care include orice suferință fizică ce a fost cauzată unei persoane, indiferent de tipul, intensitatea sau gravitatea acesteia.–>Dimpotrivă, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, rana este vătămare de o anumită intensitate, respectiv o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. În plus, faptul că legiuitorul nu a folosit noțiuni cu înțeles mai larg, de tipul „lovire“ – consacrat în art. 193 alin. (1) din Codul penal, ce constituie urmarea cea mai ușoară (minimală) a unei agresiuni corporale, conduce la concluzia că urmarea la care art. 338 alin. (1) din Codul penal face trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, presupune o anumită specificitate și gravitate.Drept urmare, noțiunea de rănire din art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea ca înțeles orice suferință fizică ori atingerea minimă adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate, sau orice tip de leziune.O asemenea concluzie a fost exprimată și în doctrină, în sensul că „noțiunea de rănire subliniază ideea de leziune corporală, motiv pentru care ar trebui să existe cel puțin o zi de îngrijiri medicale în ceea ce o privește pe victimă, astfel încât fapta să fie tipică. Credem că aceasta este singura interpretare rațională. Rănirea este mai aproape de leziunea traumatică prevăzută de art. 193 alin. (2) NCP – Noul cod penal, s.n., o simplă echimoză nu implică per se necesitatea unor îngrijiri medicale“ (S. Bogdan, D. A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul juridic, București, 2014, pag. 614).Această interpretare corespunde sensului comun al termenului de „rănire“, astfel cum este enunțat de Dicționarul explicativ al limbii române, ceea ce asigură respectarea condiției de previzibilitate a legii penale, având în vedere că noțiunea de „rănire“ reprezintă un reper obiectiv de conformare a conduitei destinatarului normei de incriminare. Drept urmare, nu se poate considera că prin această explicitare a normei de incriminare, obligația de a nu părăsi locul accidentului ar fi lăsată la liberul arbitru al conducătorului auto. <!–>Modalitatea de dovedire a producerii acestor urmări ce caracterizează accidentul de circulație ca situație premisă (latura obiectivă a infracțiunii), dar și a posibilității inculpatului de a constata existența urmărilor (latura subiectivă a infracțiunii) constituie chestiuni ce țin de stabilirea situației de fapt în fiecare caz în parte, respectiv de analiza materialului probator, ce trebuie efectuate de instanța de judecată învestită cu respectiva cauză, fără să aibă legătură cu definirea, la nivel abstract, a tiparului de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Drept urmare, aceste chestiuni nu pot face obiectul dezlegării unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală.–>De lege ferenda se impune intervenția legiuitorului, fie prin modificarea art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin menționarea în conținutul normei de incriminare a tuturor elementelor de tipicitate, inclusiv a consecințelor accidentului de circulație, fie prin definirea noțiunii de „rănire“ în titlul X – Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală. … … Pentru toate argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 475 și art. 477 din Codul de procedură penală,În numele legiiDECIDE:–>Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 8.618/279/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului?“.Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
PREȘEDINTELE CU DELEGAȚIE AL SECȚIEI PENALE A –>
ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,<!–>
judecător MIRELA SORINA POPESCU–>
Magistrat-asistent,<!–>
Mihaela Ivănuș–>–-<!–>–>

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește