DECIZIE nr. 156 din 27 februarie 2007

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorTudorel Toader – judecătorIuliana Nedelcu – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya în Dosarul nr. 25.615/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 13 septembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 25.615/3/2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile art. 16, 20, 21 şi 53 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu poate formula o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie apreciază că "dispoziţiile legale criticate sunt susceptibile de a fi interpretate ca fiind contrare unor principii constituţionale cuprinse în art. 16, 20 şi 21 din Constituţie". Astfel, se creează o diferenţiere nejustificată între inculpaţi, în funcţie de măsura dispusă de instanţă, unii dintre aceştia având la îndemână calea de atac a recursului, iar cei cărora li s-a respins revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive nebeneficiind de o asemenea posibilitate.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate, pe de o parte, nu instituie discriminări pe considerente arbitrare, iar, pe de altă parte, nu sunt de natură să îngrădească dreptul părţilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces echitabil, precum şi de judecare a acestuia într-un termen rezonabil. De asemenea, arată că dispoziţiile legale criticate sunt în concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 140^3 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I pct. 63 şi 64 din Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, care au următorul cuprins:– Art. 140^3 alin. 1 teza a doua: "Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.";– Art. 141 alin. 1 teza a doua: "Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac."Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca aducând atingere următoarelor articole din Constituţie: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, autoarea excepţiei susţine şi încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 126 şi ale art. 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, precum şi modul de exercitare a acestora. În virtutea acestei competenţe, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac şi condiţiile în care pot fi folosite aceste căi.În ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru constituţional, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră la art. 6 paragraful 1 dreptul oricărei persoane "la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale". Sub acest aspect, prin posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, prin care se soluţionează fondul cauzei, este asigurat accesul liber la justiţie.Faptul că încheierea prin care se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac se explică, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a procesului, iar pe de altă parte, prin aceea că ea poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.Pe de altă parte, nu se poate susţine nici că art. 141 alin. 1 teza a doua şi art. 140^3 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală ar fi contrare art. 53 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional. Astfel, nicio prevedere a Legii fundamentale nu dă o consacrare expresă dreptului la exercitarea căilor de atac în orice cauză, oricând şi de către oricine; dimpotrivă, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite de lege.De altfel, o problemă juridică similară, referitoare la faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă separat căii de atac a recursului, ce viza constituţionalitatea art. 141 alin. 1 teza a doua şi a art. 140^3 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, a fost tratată de Curte cu ocazia pronunţării deciziilor nr. 15 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, şi nr. 121 din 1 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 22 martie 2005. Aşa fiind, întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya în Dosarul nr. 25.615/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 februarie 2007.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Florentina Geangu__________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește