DECIZIE nr. 33 din 4 martie 1999

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 45/1993



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIon Bonini – procurorDoina Suliman – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385 lit. c) din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 45/1993, excepţie ridicată de Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian în Dosarul nr. 2.942/1997 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.La apelul nominal răspund personal Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian, asistaţi de avocat Danil Matei.Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul, pe fond, avocatului autorilor excepţiei, care arata ca sentinta pronunţată în cauza nu poate fi atacată cu apel, ci numai cu recurs, astfel ca inculpatii pe care îi apara nu pot exercita aceasta cale de atac, ceea ce contravine normelor constituţionale, cu referire specială la art. 16 şi 20 din Constituţie. Legea nr. 92/1992 a introdus calea ordinară a apelului, înlăturată în anul 1948, astfel încât se efectuează, de către instanţa superioară celei care a pronunţat sentinta, o noua judecata în fond a cauzei, prin aprecierea probelor şi cu posibilitatea administrării unora noi, efectul devolutiv fiind asigurat tocmai de posibilitatea refacerii probelor. Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, a instituit, prin art. 279 alin. 2 lit. a), art. 361 lit. c) şi art. 385^1 , derogări de la regula potrivit căreia sentinţele pronunţate, în fond, la prima instanţa pot fi supuse apelului, în sensul că acestea pot fi atacate numai cu recurs. În continuare se apreciază ca nici chiar necesitatea stabilirii de competente speciale în cazul unor categorii de persoane aparţinând celor mai înalte demnitati ale statului nu ar putea încalcă principii fundamentale, cum sunt cele consfinţite prin art. 16 şi 21 din Constituţie. Respectarea principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi tratarea nediscriminatorie a inculpaţilor cu privire la folosirea tuturor căilor de atac nu conduc la uniformitate. Recursul, cu deosebire în penal, nu ar mai avea fizionomia unei cai extraordinare de atac, iar instanţa suprema nu ar mai fi transformata în instanţa de fond. În acest sens, apărătorul face referire la opiniile unor teoreticieni cunoscuţi în domeniul dreptului procesual penal. De asemenea, se apreciază ca punctul de vedere comunicat de Guvern, în sensul că excepţia este neîntemeiată, nu este convingator, unele argumente, desprinse din Constitutiile altor tari, precum cea a Frantei sau ale unor tari latino-americane, venind chiar în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate invocate. Se face trimitere la Constituţia României din 1923, la Codul penal şi la Codul civil din 1936, la Legea de organizare judecătorească din 1938, la Legea Curţii de Casaţie din 1939. Apreciază ca necesară reabilitarea instituţiei Casatiei în administrarea justiţiei. În final, solicita admiterea excepţiei, asa cum aceasta a fost ridicată.În cuvântul sau, reprezentantul Ministerului Public evoca jurisprudenta Curţii, cu trimitere la deciziile nr. 1/1994, nr. 70/1993, nr. 74/1994, nr. 85/1994, nr. 73/1996, nr. 92/1996, nr. 13/1999 şi pune concluzii de respingere a excepţiei. Considera ca dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale şi în concordanta cu practica constituţională a altor tari, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În continuare apreciază ca, în ceea ce priveşte garanţiile procesuale, trebuie să se ţină seama de condiţiile prevăzute la art. 385^6 – 385^9 din Codul de procedură penală. Dreptul la un proces echitabil nu implica imperios existenta mai multor grade de jurisdicţie, astfel ca textele atacate sunt în concordanta cu art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, se apreciază ca numai legiuitorul poate stabili competenţa şi procedura de judecată, astfel încât nu se poate retine nici infrangerea normelor prevăzute la art. 125 şi 128 din Constituţie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 25 septembrie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 2.942/1997, Curtea Suprema de Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 lit. c) şi ale art. 385 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 45/1993, excepţie ridicată de Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian cu ocazia judecării recursurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 2/F din 30 iunie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Pitesti.În motivarea excepţiei se susţine, în esenta, ca textele atacate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 125 privind instanţele judecătoreşti şi ale art. 128, care arata ca "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", prin aceea ca sentinta pronunţată în cauza nu poate fi atacată cu apel, ci numai cu recurs, în timp ce alte persoane, în cazul comiterii aceloraşi infracţiuni, pot folosi şi aceasta cale de atac.Exprimandu-şi opinia, Curtea Suprema de Justiţie apreciază ca excepţia este intemeiata, deoarece reglementarea accesului parţial la justiţie nu respecta principiul potrivit căruia "justiţia este unica şi egala pentru toţi" şi, asa cum se refuza existenta unor tribunale extraordinare, trebuie să se respingă şi existenta oricăror privilegii şi discriminări, pentru ca cetăţenii să poată beneficia de aceleaşi cai de atac "şi de aceeaşi procedura în procese similare". În sprijinul opiniei sale instanţa de judecată invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 60/1993, care "respinge ideea unei discriminări în folosirea căilor de atac, aducandu-se atingere dispoziţiilor art. 16 din Constituţie". În final, se apreciază ca "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice şi raţional în situaţia normelor procedurale ce sunt de imediata şi stricta aplicare".Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca susţinerile autorilor excepţiilor nu sunt întemeiate pentru următoarele motive:1. Cu privire la critica adusă prevederilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală – în sensul că se deroga de la regula ca justiţia se înfăptuieşte în trei grade de jurisdicţie, stabilind ca hotărârile penale pot fi atacate numai cu recurs atunci când ele sunt pronunţate în prima instanţa de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, incalcandu-se dispoziţiile art. 16 din Constituţie – se susţine ca aceasta critica nu este fondată. În sprijinul sustinerii, instanţa apreciază ca autorii excepţiei au dat o interpretare eronată principiului egalităţii consacrat în art. 16 din Constituţie, interpretare care este în vădită contradictie cu modul în care a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenta sa.2. Referitor la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale atacate ar contraveni prevederilor art. 21, 125 şi 128 din Constituţie se invoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, care a statuat, în mod constant, ca accesul liber la justiţie nu presupune ca în toate cazurile trebuie să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, întrucât competenţa de judecată şi procedura sunt stabilite de legiuitor, care poate prevedea reguli deosebite, asigurând părţilor posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti.3. Dispoziţiile legale atacate îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi sunt asadar compatibile cu prevederile acesteia.4. Critica vizând neconstituţionalitatea aceloraşi prevederi legale, pe motiv ca ele se bazează pe ideea excluderii pentru anumite categorii de cetăţeni a caii de atac a apelului, ţinându-se seama de calitatea lor în procesele penale, este inexactă. Textele de lege menţionate privesc, pe de o parte, infracţiuni săvârşite de anumite categorii de persoane, iar pe de altă parte, se referă la anumite categorii de infracţiuni.5. În legislaţia altor tari este concretizata necesitatea stabilirii de competente speciale în raport cu calitatea unor categorii de persoane. Argumentul determinant în aceasta privinta îl reprezintă dispoziţiile din Constituţie care stabilesc competente speciale în privinta anumitor categorii de demnitari.6. Faptul că nu este prevăzută calea de atac a apelului în cazul sentinţelor pronunţate, în prima instanţa, de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel nu atrage concluzia ca în aceste situaţii nu sunt garantate drepturile procesuale prevăzute pentru cazurile în care exista posibilitatea exercitării, în afară de recurs, şi a apelului.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia ridicată.Din cuprinsul cererii adresate instanţei pentru ridicarea excepţiei rezultă ca dispoziţiile legale atacate prevăd ca hotărârile penale pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel pot fi atacate numai cu recurs, care se judeca de Curtea Suprema de Justiţie.Deşi autorii excepţiei, astfel cum rezultă din cererea pentru ridicarea excepţiei, au atacat ca neconstitutional textul art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală şi, deşi instanţa de judecată a luat în discuţie aceasta norma legală, după cum rezultă din încheierea de sesizare, totuşi din eroare, prin dispozitiv, instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385 lit. c) din Codul de procedură penală, care reglementează limitele rejudecarii. Prin urmare, Curtea va examina constituţionalitatea dispoziţiilor art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală.Textele legale atacate au următorul cuprins:– Art. 29: "Curtea Suprema de Justiţie: […]2. ca instanţa de recurs, judeca:a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în prima instanţa, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel"; … – Art. 361: "Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: […]c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel". … – Art. 385^1 : "Pot fi atacate cu recurs: […]c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel". … Aceste prevederi legale sunt considerate neconstituţionale de autorii excepţiei, în raport cu dispoziţiile art. 16, 21, 125 şi 128 din Constituţie şi cu prevederile art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru ca se limitează liberul acces la justiţie şi se încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, prin îngrădirea accesului unor categorii de justiţiabili la calea de atac a apelului.Cu privire la liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilitatii acestui drept cu instituirea unor proceduri speciale, precum şi asupra faptului dacă liberul acces la justiţie implica existenta unei proceduri unice, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac.Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, s-a statuat ca liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat ca stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluţie rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit căruia "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege" şi ale art. 128, în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".În considerentele aceleiaşi decizii se retine ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nici o categorie de persoane sau grup social. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996.În legătură cu argumentul potrivit căruia s-a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că nu este "contrar acestui principiu (de egalitate) instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atâta timp cat ele asigura egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor". Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, asa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii, asa cum rezultă din deciziile nr. 70/1993, nr. 74/1994 şi nr. 85/1994.Faptul ca, datorită unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv şi prin prisma propriilor lor interese, nu reprezintă o discriminare care să efectueze constituţionalitatea textelor respective. În acest fel a rationat Curtea Constituţională în Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996.De asemenea, Curtea retine ca legiuitorul constituant sau cel ordinar, prin dispoziţii constituţionale ori prin dispoziţii legale, a stabilit regimuri diferite în raport cu natura unor autorităţi şi cu atribuţiile acestora. Acest tratament priveşte şi exercitarea doar a unei cai de atac (recursul). Este cazul sentinţelor care privesc infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi, membri ai Guvernului, judecători ai Curţii Constituţionale, consilieri de conturi, judecători, procurori şi controlori financiari ai Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, maresali, amirali şi generali, şefi ai cultelor religioase organizate potrivit legii şi de ceilalţi membri ai Inaltului Cler care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalentul acestuia, de judecători şi magistraţi-asistenţi de la Curtea Suprema de Justiţie, judecători de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel şi de procurori de pe lângă aceste instanţe.De altfel, în legătură cu efectul devolutiv al recursului şi al limitelor sale, în aceasta cauza este necesar să se aibă în vedere şi garanţiile procesuale reglementate de art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedură penală. În temeiul acestor prevederi, "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385^9 , iar instanţa este obligată ca, în afară temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sa examineze întreaga cauza sub toate aspectele".Cu privire la exercitarea căilor de atac şi la concordanta legii procesuale româneşti cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacra dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuand ca, în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, conceptul de "proces echitabil" nu implica imperios "existenta mai multor grade de jurisdicţie, a unor cai de atac al hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor cai de atac de către toate părţile din proces".Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curţii Constituţionale, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate invocată să fie respinsă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) şi ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 45/1993, excepţie ridicată de Darvaru Ion şi Stan Cornel Emilian în Dosarul nr. 2.942/1997 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 martie 1999.PREŞEDINTELE CURŢIICONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Doina Suliman––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește