DECIZIE nr. 798 din 9 noiembrie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorKozsokar Gabor – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorTudorel Toader – judecătorIon Tiucă – procurorMihaela Senia Costinescu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, excepţie ridicată de Anda Raluca Suditu în Dosarul nr. 2.456/3/2006 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 23 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.456/3/2006, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, excepţie ridicată de Anda Raluca Suditu.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că prevederile legale criticate reglementează o hotărâre prin care se soluţionează fondul cauzei, fapt ce impune instituirea unei proceduri contradictorii, desfăşurată în şedinţă publică, precum şi pronunţarea unei hotărâri susceptibile a fi atacată cu apel sau recurs. Or, art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 nu respectă imperativul normei constituţionale referitor la accesul liber la justiţie şi exercitarea căilor de atac.Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă face aprecieri confuze cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul arată că, în spiritul Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, încadrarea juridică a situaţiei de fapt solicitate prin certificat are rolul unei probe ce urmează a fi administrate de autoritatea competentă a statului de refugiu în cadrul procedurii de soluţionare a unei cereri de înapoiere. Asemenea oricăror probe, certificatul solicitat în baza art. 15 din Convenţie nu are valoare dinainte stabilită, întrucât rămâne la latitudinea autorităţii învestite cu soluţionarea cererii de înapoiere dacă va solicita un astfel de certificat. Pentru aceste motive, legiuitorul nu a prevăzut o procedură contradictorie şi nici posibilitatea exercitării unei căi de atac, astfel încât nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate sub aceste aspecte.Avocatul Poporului apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 29 septembrie 2004, dispoziţii care au următorul conţinut: „(4) Hotărârea se dă fără citarea părţilor, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.(5) Hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică autorităţii judiciare sau administrative solicitante, prin intermediul autorităţii centrale române." … Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 care consacră accesul liber la justiţie, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, la cererea unei autorităţi judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenţie, instanţa română poate pronunţa o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislaţiei române, deplasarea ori reţinerea copilului având reşedinţa obişnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea. Într-o atare situaţie, instanţa este chemată să constate dacă deplasarea sau reţinerea copilului pe teritoriul altui stat este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie, respectiv „dacă a avut loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale şi, dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit”.Cererea adresată instanţei române este o cerere necontencioasă, întrucât nu urmăreşte stabilirea unui drept contrar celui al altei persoane, procedura de soluţionare fiind una corespunzătoare, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Or, este evident că rolul instanţei într-o asemenea împrejurare se limitează la a constata încălcarea unui drept privind încredinţarea, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la copil, a înscrisurilor transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Astfel, instanţa va putea să ateste, după caz, titularul drepturilor cu privire la copil, conţinutul şi limitele acestor drepturi, potrivit legii române, dacă, în raport cu elementele menţionate, în sensul legii române, deplasarea copilului de pe teritoriul României sau reţinerea lui în afara acestui teritoriu a respectat drepturile privind încredinţarea copilului ori dacă persoana căreia îi era încredinţat copilul avea dreptul să încuviinţeze sau să se opună deplasării copilului în afara teritoriului României ori reţinerii lui în afara acestui teritoriu, precum şi oricare alt aspect determinant pentru a stabili dacă deplasarea sau reţinerea copilului în afara teritoriului României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie, Curtea face trimitere la Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, prin care s-a statuat că semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nicio categorie sau grup social. Însă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. De aceea, Curtea Constituţională consideră că instituirea unor reguli speciale privind citarea sau exercitarea căilor de atac nu contravine, aşa cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac. Sub acest aspect, opţiunea legiuitorului este impusă de exigenţa soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, dată fiind starea de incertitudine ce planează asupra legalităţii deplasării ori reţinerii, pe teritoriul altui stat, a copilului având reşedinţa obişnuită în România, cu consecinţe majore asupra interesului superior al copilului.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, excepţie ridicată de Anda Raluca Suditu în Dosarul nr. 2.456/3/2006 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2006.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Mihaela Senia Costinescu________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește