HOTĂRÂRE din 12 octombrie 2006

în Cauza Bărcănescu împotriva României



(Cererea nr. 75.261/2001)În Cauza Bărcănescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), într-o cameră compusă din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvisson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,după deliberarea din Camera de consiliu din data de 21 septembrie 2006,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 75.261/2001) îndreptată împotriva României de către un cetăţean român, domnul Şerban Vlad Bărcănescu (reclamantul), care a sesizat Curtea la 2 aprilie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. Reclamantul se plânge în principal de faptul că vânzarea celor două apartamente din imobilul său unor terţi, validată prin hotărârile definitive ale instanţelor, care nu au acordat nicio indemnizaţie, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.4. La data de 31 august 2004, preşedintele Secţiei a II-a a hotărât ca cererea să fie comunicată Guvernului. Întemeindu-se pe art. 29 alin. 3 din Convenţie, a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a III-a astfel modificată (art. 52 alin. 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost compusă conform art. 26 alin. 1 din Regulament.ÎN FAPTI. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI7. Reclamantul s-a născut în anul 1949 şi locuieşte în Bucureşti.8. În 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, compus din 3 apartamente, care aparţinea lui B.N. Acesta a decedat în 1960 şi reclamantul, fiul acestuia, a fost declarat moştenitor al său, având dreptul la trei sferturi din moştenire, restul revenindu-i doamnei M.B., în calitate de soţie supravieţuitoare a lui B.N.1. Acţiunea în revendicare9. Printr-o sentinţă din data de 13 mai 1998, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamant şi de doamna M.B., în calitate de moştenitori ai lui B.N., împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti. Judecătoria a obligat pârâta să restituie reclamantului şi doamnei M.B. imobilul situat în strada Tunari nr. 83 şi terenul aferent.10. Printr-o decizie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului. Întreprinderea administratoare a bunurilor imobile ale statului s-a opus restituirii, arătând că o parte a imobilului a fost vândută mai înainte soţilor B. şi P.M., care locuiau acolo în calitate de locatari.2. Acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare a unei părţi din imobil către soţii B.11. Printr-un contract încheiat la data de 25 octombrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Bucureşti, reprezentată de întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului, a vândut locatarilor, soţii B., un apartament compus din două camere situat în imobilul în litigiu şi terenul aferent.12. În anul 1999 reclamantul a introdus împotriva consiliului local şi soţilor B. o acţiune în revendicare şi în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996, pe motiv că a fost încheiat în frauda Legii nr. 112/1995, în timp ce imobilul făcea obiectul unui litigiu. Printr-o sentinţă din 4 octombrie 1999, judecătoria a admis parţial acţiunea. A respins capătul de cerere privind revendicarea, motivând că ar fi trebuit introdusă de reclamant împreună cu doamna M.B. Totuşi, judecătoria a anulat contractul de vânzare-cumpărare, deoarece a apreciat că, naţionalizarea fiind ilegală, la fel era şi vânzarea imobilului. În apelul declarat de soţii B., Tribunalul Argeş, prin Decizia din 11 ianuarie 2001, a casat sentinţa şi a confirmat valabilitatea contractului de vânzare, deoarece cumpărătorii au fost de bună-credinţă.13. Prin Decizia din 28 iunie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul şi a anulat contractul pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Curtea a observat că demersurile pentru încheierea contractului au fost făcute înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de legea menţionată, în cursul căruia foştii proprietari sau moştenitorii lor puteau cere restituirea imobilelor naţionalizate.14. Soţii B. au formulat o cerere de revizuire a hotărârii Curţii de Apel Piteşti. Apreciind că acţiunea ar fi trebuit respinsă de judecătorie şi că, în orice caz, pretinsa nulitate a demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului nu antrena însăşi nulitatea contractului, Curtea de Apel Piteşti, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2001, a admis cererea de revizuire şi, în consecinţă, a confirmat valabilitatea vânzării.3. Acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare a unei părţi din imobil către locatarul P.M.15. Prin contractul încheiat la data de 12 noiembrie 1996, în virtutea Legii nr. 112/1995, Primăria Bucureşti, reprezentată de întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului, a vândut locatarului P.M. un apartament format dintr-o cameră, precum şi terenul aferent.16. În anul 1999 reclamantul a introdus împotriva lui P.M. şi a consiliului local o acţiune în revendicare şi în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996. Prin sentinţa din 4 noiembrie 1999, judecătoria a admis în parte acţiunea. A respins capătul de cerere privind revendicarea, dar, totuşi, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.17. În apelul formulat de P.M., Tribunalul Bucureşti, prin Decizia din 18 aprilie 2000, a casat hotărârea primei instanţe şi a validat contractul de vânzare, cu motivarea că a existat buna-credinţă a cumpărătorului. Recursul formulat de reclamant a fost respins prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 noiembrie 2000.4. Cererea de restituire în baza Legii nr. 10/200118. La data de 13 august 2001, reclamantul a depus cerere pentru restituirea bunului litigios. Cererea a rămas fără răspuns.II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE19. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României (nr. 28.342/95, CEDO, VII-1999, p. 250-256, alin. 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, alin. 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, alin. 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, alin. 23-25, 16 februarie 2006).ÎN DREPTI. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE20. Curtea constată că cererea nu este, în mod vădit, nefondată, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea apreciază că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o declară admisibilă.II. PE FONDA. Cu privire la capătul de cerere privind art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie21. Reclamantul arată că vânzarea celor două apartamente către locatari, confirmată prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 noiembrie 2000 şi cea a Curţii de Apel Piteşti din data de 12 noiembrie 2001, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."22. Guvernul consideră că acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nu are nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul său de proprietate, nici şansele de a obţine posesia bunurilor nu au fost afectate. Potrivit Guvernului, constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului, nici cu o confirmare a titlului de proprietate al cumpărătorilor. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. Bună-credinţa cumpărătorilor, precum şi validitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute de instanţele interne prin hotărâri definitive. Chiar dacă hotărârea judecătorească reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. În plus, instanţele interne au respectat dreptul intern, şi anume dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Guvernul apreciază că, în orice caz, reclamantul putea obţine o indemnizaţie în virtutea Legii nr. 10/2001, dar că cererea sa nu a fost luată în discuţie, nefiind depuse la dosar mai multe acte care să ateste dreptul său de proprietate.23. În sfârşit, Guvernul a solicitat Curţii să ia în considerare reforma instituită de Legea nr. 247/2005, care are ca scop accelerarea procedurii de restituire şi, în situaţia în care o astfel de restituire se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei indemnizaţii constând în participarea în calitate de acţionar la un organism de plasament al valorilor mobiliare „Proprietatea”, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni.24. Reclamantul contestă această teză. Potrivit acestuia, instanţele interne au recunoscut dreptul său de proprietate, precum şi pe cel al terţilor cumpărători asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă exercitarea prerogativelor sale de proprietate asupra bunului său. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a dispune de bunul său reprezintă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice.25. Curtea reaminteşte că în Cauza Străin şi alţii împotriva României, anterior citată (paragrafele 39 şi 59), a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi când a fost anterioară confirmării în instanţă în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroborată cu absenţa vreunei indemnizaţii, reprezintă o lipsire de proprietate contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.26. În plus, în Hotărârea Păduraru împotriva României, anterior citată (paragraful 112), Curtea a constatat că statul a încălcat obligaţia pozitivă de a acţiona în timp util şi coerent faţă de problema de interes general, constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care obliga statul să i-l restituie.27. În cauză, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la jurisprudenţa sa amintită mai sus, situaţia de fapt fiind asemănătoare. Spre deosebire de Hotărârea Păduraru împotriva României amintită, în prezenta cauză terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, ca şi în Hotărârea Străin şi alţii împotriva României, anterior citată, reclamantul din prezenta cauză a fost recunoscut proprietar legitim, instanţele recunoscându-i în mod incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (paragrafele 9 şi 10).28. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantului, în virtutea Legii nr. 112/1995, îl împiedică să dispună de dreptul său de proprietate, în ciuda existenţei unei hotărâri definitive care a obligat statul să îi restituie imobilul. În plus, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această lipsire de proprietate. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru partea din imobil vândută terţilor, reclamantul nu a primit până în acest moment niciun răspuns.29. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizaţie la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie cu reclamantul. Curtea consideră că legea amintită propune persoanelor care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură acordarea unei indemnizaţii constând într-o participare în calitate de acţionari la un organism de plasament de valori mobiliare „Proprietatea”, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. În principiu, persoanele având calitatea să primească o indemnizaţie pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni odată ce societatea va fi cotată la bursă.30. Curtea observă că la 29 noiembrie 2005 societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înscrisă la Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să se urmeze procedura de aprobare de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Potrivit calendarului previzional al Fondului "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni se va produce în martie 2006 şi intrarea efectivă la bursă, în decembrie 2006.31. În prezenta cauză, presupunând că cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciază că „Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii. Astfel, Curtea consideră că pierderea dreptului de proprietate al reclamantului asupra celor două apartamente vândute locatarilor, coroborată cu absenţa oricărei indemnizaţii, a impus acestuia o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.32. În cauză, faptul că a fost admisă cererea în revizuire, cale extraordinară de atac, reprezintă un argument în plus în sensul unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1.33. Curtea reaminteşte că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine prevederi în materie de exigenţe procedurale, procedurile aplicabile în cauză trebuie să ofere persoanei respective o ocazie adecvată de a-şi prezenta cauza autorităţilor competente, pentru a contesta măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie (Jokela împotriva Finlandei, nr. 28.856/95, paragraful 45, CEDO 2002-IV). În ceea ce priveşte promovarea căilor de atac extraordinare, Curtea a considerat că instanţele superioare nu trebuie să utilizeze puterea lor de supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, însă nu pentru a proceda la o nouă examinare în fond a cauzei.Supravegherea nu trebuie să se transforme într-un apel deghizat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra unui subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă o cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).34. Or, în cauză, revizuirea introdusă de soţii B. a fost admisă de Curtea de Apel Piteşti (paragraful 14) cu motivarea că acţiunea ar fi trebuit să fie respinsă în întregime de către judecătorie şi că, în orice caz, pretinsa nulitate a demersurilor făcute în vederea încheierii contractului nu antrenează nulitatea contractului însuşi.Curtea de Apel a anulat astfel o hotărâre definitivă şi irevocabilă, având autoritate de lucru judecat, cu singura motivare că avea o opinie diferită cu privire la aplicarea dreptului decât instanţele precedente.35. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.B. Cu privire la capătul de cerere referitor la încălcarea art. 6 din Convenţie36. Reclamantul pretinde că vânzarea celor două apartamente locatarilor B. şi P.M. a determinat imposibilitatea executării sentinţei definitive din 13 mai 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin care statul era obligat să îi restituie imobilul, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenţie, astfel redactat :"1. Orice persoană are dreptul la judecarea […] cauzei sale de către o instanţă […] care va hotărî […] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]."37. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile din alin. 23-35 de mai sus, că nu este cazul să statueze pe fondul acestei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Laino împotriva Italiei, nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, şi Biserica Catolică din Canee împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, paragraful 50).III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE38. Potrivit art. 41 din Convenţie,"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu39. Reclamantul solicită restituirea apartamentelor vândute locatarilor sau acordarea sumei de 243.800 de euro, reprezentând valoarea lor. El a depus un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul solicită, de asemenea, valoarea chiriei nepercepute pe care o estimează la suma de 133.079 de euro. Solicită, de asemenea, 200.000 de euro cu titlu de daune morale pentru traumele psihice pe care le-a suferit timp de 8 ani.40. Guvernul consideră că reclamantul nu are dreptul decât la valoarea părţii sale succesorale reprezentând trei sferturi din valoarea de piaţă a apartamentelor vândute locatarilor. El consideră că această valoare este de 171.077 de euro şi indică opinia unui expert imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile nepercepute, Guvernul consideră că, în principiu, nu poate fi acordată o astfel de indemnizaţie, indicând Hotărârea Sofletea împotriva României, (nr. 48.179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003). În ceea ce priveşte prejudiciul moral eventual suportat de reclamant, Guvernul consideră că nicio legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa încălcare a Convenţiei şi prejudiciul moral invocat.41. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare a Convenţiei antrenează pentru statul pârât, în lumina dispoziţiilor Convenţiei, obligaţia juridică de a pune capăt acestei încălcări şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii prerogativa de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea faţă de care s-a constatat încălcarea Convenţiei.42. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când statuează în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efective suferite drept consecinţă directă a încălcării invocate, şi prejudiciul moral, adică repararea stării de nelinişte, a neajunsurilor şi a incertitudinilor rezultând din încălcarea Convenţiei, precum şi alte prejudicii nepatrimoniale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).43. În plus, dacă diverse elemente constituind prejudiciul material nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global (Comingersoll împotriva Portugaliei, nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV).44. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor vândute locatarilor din imobilul situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă pronunţată la 13 mai 1998 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, ar permite reclamantului să se afle, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă aceleia în care s-ar fi aflat dacă imperativele art. 1 din Protocolul nr. 1 ar fi fost respectate. În lipsa restituirii de către statul pârât, într-un termen de 3 luni de la data de la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăşte că Guvernul va trebui să acorde reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor.45. În cauză, cu privire la determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că reclamantul şi Guvernul au depus rapoarte de expertiză care să permită determinarea valorii apartamentelor. ţinând cont şi de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază ca valoare de piaţă a apartamentelor vândute locatarilor B. şi P.M. suma de 200.000 de euro.46. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 5.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.47. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii nepercepute, Curtea nu va specula asupra profitului rezultat din eventuala închiriere a apartamentelor în cauză (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005). Urmează ca acest capăt de cerere să fie respins.B. Cheltuieli de judecată48. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.49. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care le-a cerut. Astfel, în cauză, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.C. Dobânzi50. Curtea consideră adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate:CURTEA,1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.3. hotărăşte că nu se impune examinarea capătului de cerere întemeiat pe art.6 din Convenţie;4. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. şi P.M. din imobilul situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; … b) că, în lipsa restituirii în natură, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 200.000 de euro (două sute de mii de euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … 5. hotărăşte ca statul pârât să plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 5.000 de euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral;6. hotărăşte că aceste sume se vor plăti în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;7. hotărăşte că, începând de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;8. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.John HediganpreşedinteVincent Bergergrefier––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește