HOTĂRÂRE din 7 februarie 2008

în Cauza Arsenovici împotriva României



(Cererea nr. 77.210/01)În Cauza Arsenovici împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 77.210/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Zoe Delia Arsenovici (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamanta este reprezentată de I.-G. Bârsan, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 13 octombrie 2004, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei4. Reclamanta s-a născut în anul 1918 şi locuieşte în Bucureşti.5. Prin Sentinţa din data de 21 aprilie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei în revendicarea unui imobil naţionalizat fără titlu de către stat în anul 1950. Prin neatacare, sentinţa a rămas definitivă.6. La data de 22 decembrie 1997, primarul municipiului Bucureşti a dat dispoziţie direcţiei din primărie responsabile cu administrarea fondului imobiliar al oraşului să îi restituie imobilul reclamantei şi să radieze titlul de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliară.7. La data de 20 ianuarie 1998, societatea comercială cu capital de stat S.C. "Herăstrău Nord" – S.A. (societatea H.), însărcinată cu administrarea fondului locativ al primăriei, a încheiat un contract de închiriere cu familia C., care ocupa un apartament în suprafaţă de 80 mý din imobilul în discuţie în calitate de chiriaş al statului în baza unui contract încheiat în anul 1983. Noul contract, încheiat pentru perioada 18 aprilie 1994 – 18 aprilie 1999, era semnat de societatea H., ca "proprietar", aceasta stabilind chiria lunară la suma de 326 lei româneşti (ROL), conform baremului stabilit prin Legea nr. 5/1973. Contractul, ce nu i-a fost comunicat reclamantei, nu menţiona faptul că apartamentul în cauză nu se mai afla în patrimoniul statului.8. Prin Procesul-verbal din 10 martie 1998, primăria l-a pus pe un mandatar al reclamantei în posesia apartamentului şi l-a informat despre dreptul chiriaşilor imobilului, conform Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994), de a beneficia de o prelungire a contractelor lor de închiriere cu 5 ani. Conform afirmaţiilor Guvernului, începând cu această dată, societatea H. a încetat să încaseze chirie pentru apartamentul locuit de familia C.9. La data de 2 aprilie 1998, reclamanta, ca proprietar al imobilului, i-a informat pe chiriaşi, prin intermediul unui executor judecătoresc, despre propunerea sa de a încheia contracte de închiriere cu ea, statul nemaifiind locatorul lor. Toţi chiriaşii imobilului au fost de acord, cu excepţia familiei C., care nu a dat niciun răspuns la notificarea reclamantei şi care a refuzat orice contact cu ea, neplătindu-i nicio chirie.10. La data de 26 mai 1998, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în evacuare a familiei C. din apartamentul său, arătând că aceasta nu putea beneficia de prevederile legale în materie de protecţie a chiriaşilor, având în vedere că nu exista un contract de închiriere şi că a refuzat să ia legătura cu ea. La cererea reclamantei, instanţa le-a trimis soţilor C. un interogatoriu, însă aceştia au refuzat să îi răspundă.11. Prin Sentinţa din data de 14 octombrie 1998, judecătoria a respins acţiunea în evacuare, în temeiul Legii nr. 17/1994. Instanţa a constatat că familia C. dispunea de un contract de închiriere din data de 8 decembrie 1983, încheiat cu statul, şi a statuat că Legea nr. 17/1994 prevedea obligaţia proprietarului de a-i menţine în drepturi pe chiriaşi pentru o perioadă de 5 ani.12. Prin Decizia din data de 3 noiembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantei. Acesta a constatat că familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat la data de 20 ianuarie 1998, şi că nu fusese parte în procedura în revendicare a imobilului introdusă de reclamantă.13. Reclamanta a formulat recurs împotriva Deciziei din data de 3 noiembrie 1999 în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Ea a subliniat că familia C. refuzase orice contact cu ea de aproape 3 ani, că contractul de închiriere încheiat în luna ianuarie 1998 cu societatea H. era nul şi că instanţele sesizate cu soluţionarea cauzei nu au dat eficienţă consecinţelor legale referitoare la refuzul familiei C. de a răspunde la interogatoriu, conform art. 225 din Codul de procedură civilă. Familia C. a menţionat că este de acord să încheie un contract de închiriere cu reclamanta, cu condiţia ca la stabilirea chiriei să se ţină cont de veniturile sale. Familia C. a susţinut că i-ar fi trimis reclamantei contravaloarea chiriei pentru 5 luni, inclusiv pentru luna mai 1998, dar nu a depus niciun document ca probă şi nici nu a precizat modul de calcul sau data trimiterii chiriei.14. Prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantei ca neîntemeiat. Instanţa a constatat că familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat cu statul la data de 8 decembrie 1983, şi că acest contract fusese prelungit în mod succesiv în baza legii, ultima oară conform Legii nr. 17/1994, aplicabilă în speţă faţă de data introducerii acţiunii. Curtea de Apel Bucureşti a constatat şi intenţia familiei C. de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta, cu condiţia să plătească o chirie adaptată veniturilor sale.15. Prin adresele din 1 septembrie 2004 şi 29 august 2007, reclamanta a comunicat grefei Curţii că familia C. locuia încă în apartamentul respectiv, fără să fi încheiat vreun contract de închiriere cu ea. Conform afirmaţiilor reclamantei, familia C. nu a plătit nicio sumă cu titlu de chirie până în luna martie 2004, stabilind apoi în mod unilateral suma pe care i-o plătea la cuantumul de 4,88 EUR şi, în anul 2007, la cuantumul de circa 6 EUR, sume care erau în mod evident derizorii, având în vedere chiriile practicate pentru un apartament de 80 mý situat într-un cartier rezidenţial din Bucureşti.II. Dreptul şi practica interne pertinente16. Partea esenţială din reglementările interne relevante în materie, şi anume extrase din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi (Legea nr. 5/1973), Legea locuinţei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996), precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999) şi Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (Legea nr. 241/2001), este descrisă în Cauza Radovici şi Stănescu împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01 conexate, §§ 53-59, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).17. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă citate mai jos sunt de asemenea relevante în speţă.A. Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994)18. Articolele relevante din această lege prevedeau următoarele:Articolul 1"Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973 (…) aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii [ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973].”Articolul 2d) Dacă, cu rea-credinţă, omite trei luni consecutiv să achite chiria sau cheltuielile de întreţinere. … "Contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii."19. În Decizia nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 şi Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Judeţean Braşov au statuat că prelungirea de drept, ce reiese din Legea nr. 17/1994, a contractelor de închiriere pentru spaţii cu destinaţia de locuinţă în aceleaşi condiţii ca şi cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 însemna ca suma chiriei lunare datorate de fostul chiriaş la stat noului proprietar să rămână neschimbată.20. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, menţionată mai sus, preciza, de asemenea, că între intrarea în vigoare a Legii nr. 17/1994 şi cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ în măsura în care legea nu prevedea procedura prin care foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile naţionalizate să poată încheia noi contracte de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului. B. Legea locuinţei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996)21. Articolul 24 din această lege prevede următoarele:"Chiriaşul pierde dreptul de a ocupa spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere şi este evacuat în următoarele cazuri: (….)Evacuarea chiriaşului în cazurile prevăzute de prezentul articol se face în baza unei hotărâri judecătoreşti."C. Jurisprudenţa internă referitoare la evacuarea chiriaşilor statului din imobilele restituite foştilor proprietari şi aplicarea OUG nr. 40/199922. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de închiriere referitoare la apartamente restituite foştilor lor proprietari. Astfel, instanţele interne au analizat cereri de evacuare a chiriaşilor introduse înainte şi după 8 aprilie 2004, dată ce a marcat sfârşitul termenului de 5 ani menţionat de OUG nr. 40/1999.1. Jurisprudenţa instanţelor în ceea ce priveşte efectele OUG nr. 40/1999 înainte de data de 8 aprilie 200423. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în evacuare introdusă de un proprietar împotriva chiriaşului statului care îi ocupa apartamentul. Aceasta a statuat că transferul de proprietate de la stat la fostul proprietar includea pentru acesta din urmă şi obligaţia în rem, ce le aparţinuse autorităţilor, de a-i asigura chiriaşului dreptul de a folosi apartamentul conform prevederilor legale în vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevăzută de OUG nr. 40/1999, aplicabilă în speţă, deşi chiriaşul îşi exprimase intenţia de a încheia un nou contract de închiriere. Într-o altă cauză, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucureşti, întemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui apartament şi a dispus evacuarea chiriaşului său, care refuzase în mod repetat, în ciuda notificării ce îi fusese trimisă în baza prevederilor legale menţionate mai sus, să încheie un contract de închiriere cu proprietarul.24. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins unui proprietar acţiunea în evacuare intentată împotriva chiriaşului său pe motivul că proprietarul neglijase să îi trimită chiriaşului o notificare, aşa cum prevedea OUG nr. 40/1999. Instanţa a precizat că nerespectarea termenului de notificare prescris era sancţionată de art. 11 din ordonanţă, care prevedea că vechiul contract de închiriere se prelungea de drept şi că proprietarul nu putea cere evacuarea chiriaşului pentru neplata chiriei înainte de încheierea unui nou contract de închiriere.2. Jurisprudenţa instanţelor în ceea ce priveşte efectele OUG nr. 40/1999 după data de 8 aprilie 200425. Prin Decizia din data de 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că chiriaşul care dispunea de un contract de închiriere prelungit ope legis până la data de 8 aprilie 2004 prin lipsa unei notificări conforme cu OUG nr. 40/1999 beneficia, în cazul repetării lipsei notificării, de o nouă prelungire a contractului său de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, în temeiul art. 14 din ordonanţă, cu excepţia cazului în care renunţa la beneficiul acordat de OUG nr. 40/1999 sau dacă ajungea la un acord cu proprietarul referitor la o altă durată a contractului de închiriere. Într-o altă cauză, prin Decizia din data de 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că, prin lipsa notificării formulate în condiţiile de fond şi formă ale OUG nr. 40/1999, contractul de închiriere în cauză era prelungit încă o dată pentru o perioadă de 5 ani.D. Codul de procedură civilă26. Art. 225 din Codul de procedură civilă prevede următoarele:"Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice."ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Convenţie27. Reclamanta susţine că s-a produs o încălcare a dreptului său de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii prelungite în care s-a aflat de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a percepe chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea prevederilor legale adoptate de autorităţi în materie de contracte de închiriere pentru spaţii cu destinaţia de locuinţe. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii28. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. În opinia sa, reclamanta ar fi trebuit să introducă împotriva chiriaşilor, în baza art. 24 din Legea nr. 114/1996, o procedură de reziliere a contractului de închiriere şi de evacuare întemeiată pe neplata chiriilor pentru mai mult de 3 luni consecutive. De asemenea, ea ar fi putut să ia legătura cu chiriaşii, conform condiţiilor de formă prevăzute de OUG nr. 40/1999, şi în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, pentru a încheia un nou contract de închiriere sau, în caz de refuz din partea chiriaşilor, pentru a cere evacuarea lor prin ordonanţă preşedinţială, conform art. 10 şi 11 din această ordonanţă. Guvernul face trimitere la o decizie rămasă definitivă, pronunţată de instanţele interne care au admis acţiunea în evacuare a unui chiriaş notificat conform OUG nr. 40/1999 (vezi paragraful 23 în fine de mai sus).29. Reclamanta consideră că, în speţă, calea invocată de Guvern în temeiul OUG nr. 40/1999 nu era aplicabilă deoarece acţiunea în evacuare pe care o introdusese împotriva chiriaşilor se afla pe rolul instanţelor în momentul intrării în vigoare a acestei ordonanţe, care nu putea avea efect retroactiv.30. Curtea aminteşte că, într-o cauză similară, a statuat deja că procedura de evacuare întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996, invocată de Guvern, nu era eficientă (Radovici şi Stănescu împotriva României, nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006).31. În ceea ce priveşte procedura prevăzută la art. 10 şi 11 din OUG nr. 40/1999, susceptibilă să conducă la încheierea unui nou contract de închiriere sau, în lipsa unui răspuns, la evacuarea chiriaşilor care ocupă apartamentul în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul, Curtea observă că această procedură se baza pe notificarea chiriaşilor de către reclamantă, printr-un executor judecătoresc şi în cel mult 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, cu privire la propunerea sa de a încheia un nou contract de închiriere. Or, Curtea observă că, la acea dată, procedura în evacuare pornită de reclamantă în urma unei prime notificări a chiriaşilor, rămasă fără răspuns, se afla încă pe rol. În acest sens, ea reaminteşte că a statuat deja că Guvernul nu a furnizat elemente care să dovedească eficienţa căii de care ar fi dispus proprietarul care a omis, voit sau din neglijenţă, să respecte condiţiile de formă impuse de art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 pentru încheierea unui nou contract de închiriere cu ocupanţii imobilului său înainte de expirarea termenului de prelungire legală a contractelor (Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, § 80). Nimic nu îi permite Curţii să se abată de la această concluzie, Guvernul neoferind exemple de jurisprudenţă care să permită să se conchidă în speţă că, în ciuda prevederilor legale în cauză, exista o jurisprudenţă ce admitea acţiunile în evacuare introduse împotriva chiriaşilor atunci când termenul de notificare prevăzut de OUG nr. 40/1999 nu a fost respectat de proprietari.32. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existenţa unei căi de atac care să îi permită reclamantei să obţină evacuarea chiriaşilor (vezi, mutatis mutandis, Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, §§ 62-66). Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisă.33. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.B. Asupra fondului1. Argumentele părţilor34. Guvernul admite că refuzul instanţelor naţionale de a admite acţiunea în evacuare a familiei C. reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantei de a se folosi de apartamentul său, justificată din perspectiva celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la reglementarea folosinţei bunurilor. În opinia Guvernului, această ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume de art. 2 din Legea nr. 17/1994, urmărea un scop legitim de interes general, adică protecţia intereselor chiriaşilor în contextul crizei de locuinţe ieftine, şi nu era disproporţionată faţă de acesta.35. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul face referire la Cauza Robitu împotriva României [nr. 33.352/96, Decizia Curţii din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67] şi consideră că reclamanta ar fi putut obţine evacuarea familiei C. pentru neplata chiriilor, chiar şi în lipsa unui contract de închiriere în formă scrisă. Pe de altă parte, Guvernul susţine că Legea nr. 17/1994 a reprezentat o soluţie temporară în materie de locuinţe şi pune în evidenţă adoptarea de către autorităţi a OUG nr. 40/1999 care le permite proprietarilor să renegocieze clauzele contractului de închiriere, să le impună chiriaşilor, sub anumite condiţii, un schimb obligatoriu de locuinţă sau să ceară evacuarea lor de către instanţele judecătoreşti interne în cazul în care refuzau să încheie un contract de închiriere.36. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Sprijinindu-se pe prevederile Codului civil referitoare la vânzarea bunului închiriat, ea susţine că contractul de închiriere încheiat de autorităţi cu familia C. nu îi era opozabil deoarece nu fusese înregistrat legal, neavând "dată certă". În ceea ce priveşte OUG nr. 40/1999, ea consideră că aceste prevederi nu sunt aplicabile în speţă deoarece procedura în evacuare se afla pe rolul instanţelor în momentul intrării în vigoare a acesteia.2. Aprecierea Curţii37. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în mod special, că o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală. În mod special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscându-le statelor dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor, impune condiţia ca acest drept să se exercite prin adoptarea unor "legi", principiul legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinţe). În plus, Curtea este chemată să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar în caz de respectare a cerinţelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei (Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33.202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-I).38. Pe de altă parte, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu numai să urmărească un "scop legitim", conform cu "interesul general", ci şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile menite să reglementeze folosinţa bunurilor unui individ. Este ceea ce exprimă noţiunea de "just echilibru", care trebuie păstrat între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. În cauze care se referă la funcţionarea unei legislaţii de mare amploare privind locuinţele, această apreciere poate să se refere nu numai la dimensiunea ingerinţei statului în libertatea contractuală şi relaţiile contractuale pe piaţa locuinţelor, ci şi la existenţa unor garanţii procedurale şi a altor garanţii menite să asigure că funcţionarea sistemului şi impactul său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare şi nici imprevizibile. Incertitudinea – indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi – este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, menţionată mai sus, § 151, şi Hutten-Czapska, [GC], nr. 35.014/97, §§ 167-168, CEDO 2006-…).39. În speţă, Curtea constată că nu se contestă faptul că prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de închiriere în scop locativ, şi în special Legea nr. 17/1994, a cărei aplicare de către Curtea de Apel Bucureşti a determinat menţinerea familiei C. în apartamentul reclamantei, reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor şi că, prin urmare, are aplicabilitate al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, menţionată mai sus, §§ 160-161).40. Curtea observă totuşi că Legea nr. 17/1994 prevedea că, indiferent cine ar fi proprietarul, contractele de închiriere în scop locativ referitoare la locuinţe a căror închiriere era reglementată prin Legea nr. 5/1973 erau prelungite de drept pentru o perioadă de 5 ani, fără modificarea condiţiilor contractuale. Reiterând că principiul legalităţii înseamnă şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, Curtea observă că, în anumite privinţe, Legea nr. 17/1994 era lipsită de precizie. Şi anume, această lege nu prevedea nicio procedură prin care foştii proprietari, cărora li s-au restituit bunurile naţionalizate după intrarea în vigoare a legii, puteau încheia contracte de închiriere în scop locativ cu foştii chiriaşi ai statului şi nici nu conţinea vreo sancţiune în caz de refuz al acestora din urmă de a-i recunoaşte ca proprietari şi de a încheia contracte de închiriere (vezi paragrafele 18 şi 20 de mai sus).41. Curtea apreciază că, presupunând chiar că ingerinţa litigioasă a fost compatibilă cu condiţia de legalitate, elementul de imprecizie constatat în Legea nr. 17/1994 şi efectele sale trebuie luate în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele justului echilibru dintre interesele de faţă (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, menţionată mai sus, §§ 108 şi 110).42. În ceea ce priveşte scopul urmărit prin ingerinţa litigioasă, ca şi Guvernul, Curtea admite că ingerinţa în cauză urmărea un scop legitim, conform cu interesul general, şi anume protecţia socială a chiriaşilor într-o situaţia caracterizată prin criza de locuinţe ieftine.43. În ceea ce priveşte respectarea justului echilibru între interesele în cauză, Curtea reaminteşte că punerea la punct de către autorităţile naţionale a unui sistem de protecţie a chiriaşilor nu este criticabil în sine, având în vedere în special marea marjă de apreciere prevăzută de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totuşi, din moment ce presupunea riscul de a-i impune locatorului o sarcină excesivă în ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de bunul său, autorităţile erau obligate să pună la punct proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, § 76).44. Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în speţă. Aceasta observă încă de la început că reclamanta nu a încheiat niciodată un contract de închiriere cu ocupanţii apartamentului său, care locuiau acolo în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în anul 1983 şi prelungit succesiv prin efectul prevederilor legale în materie de protecţie a chiriaşilor (vezi Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, § 78; a contrario, Hutten-Czapska, menţionată mai sus, § 224). În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a obţine evacuarea familiei C. chiar în lipsa unui contract de închiriere sub formă scrisă, Curtea reaminteşte că a constatat lipsa unor elemente care să confirme eficienţa căilor de atac invocate de Guvern (vezi paragrafele 30-32 de mai sus).45. Referitor la argumentul Guvernului întemeiat pe caracterul temporar al prevederilor Legii nr. 17/1994, Curtea reaminteşte că a statuat în alte cauze referitoare la concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi ale chiriaşilor că sarcina socială şi financiară pe care o presupune transformarea şi reforma domeniului locuinţei într-o ţară nu poate reveni unui anumit grup social, oricare ar fi importanţa pe care o au interesele celuilalt grup sau ale colectivităţii în ansamblul său (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, menţionată mai sus, § 225, şi Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, § 88 în fine). Or, Curtea observă în speţă că Legea nr. 17/1994, pe care s-au întemeiat instanţele interne, nu numai că a prelungit cu 5 ani contractele de închiriere ale vechilor chiriaşi, dar – aşa cum reiese din dreptul intern relevant – a şi menţinut în această perioadă aceleaşi condiţii contractuale fixate prin Legea nr. 5/1973, inclusiv baremul de calcul al chiriei, fără a ţine cont de inflaţia puternică pe care o cunoştea ţara în perioada respectivă (vezi paragrafele 18 şi 19 de mai sus).46. În fine, Curtea apreciază că, având în vedere circumstanţele speţei şi jurisprudenţa sa în materie, nu se poate considera că intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situaţia reclamantei. Astfel, Curtea reaminteşte că a statuat deja că lacunele şi prevederile defectuoase ale OUG nr. 40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis notificări ocupanţilor apartamentelor lor în termenul prevăzut de OUG nr. 40/1999 din cauza litigiilor aflate pe rol împotriva acestora din urmă au avut ca efect impunerea unei sarcini disproporţionate părţilor interesate (Radovici şi Stănescu, menţionată mai sus, § 88).47. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că restricţiile suferite de reclamantă timp de mai mulţi ani în ceea ce priveşte folosinţa apartamentului său, şi în special imposibilitatea în care s-a aflat de a-i obliga pe ocupanţii acestuia să îi plătească o chirie din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în Legea nr. 17/1994 şi în OUG nr. 40/1999, nu au menţinut un just echilibru între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie48. Reclamanta se plânge de interpretarea eronată a prevederilor legale aplicabile de către instanţele interne, care a dezavantajat-o faţă de cealaltă parte din procedura internă, de motivarea insuficientă a hotărârilor pronunţate şi de refuzul de a lua în considerare lipsa răspunsului familiei C. la interogatoriu. Ea invocă dreptul său la un proces echitabil, protejat de art. 6 § 1 din Convenţie, a cărui parte relevantă prevede următoarele:"Orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)."49. Curtea reaminteşte că revine în primul rând instanţelor interne să interpreteze dreptul intern şi să aprecieze probele administrate; în plus, dacă art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, această obligaţie nu poate fi înţeleasă ca şi cum ar necesita un răspuns detaliat la fiecare argument (vezi GarcØa Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, §§ 26 şi 28, CEDO 1999-I).50. În speţă, Curtea constată că instanţele interne şi-au întemeiat corect hotărârile pe motive ce nu păreau să fie arbitrare. În ceea ce priveşte refuzul familiei C. de a răspunde la întrebările adresate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Curtea observă că art. 225 din Codul de procedură civilă invocat de reclamantă nu le impune instanţelor sesizate cu o cauză să tragă vreo concluzie din refuzul părţii de a răspunde la un interogatoriu, ci doar le oferă această posibilitate. În fine, Curtea observă că nu s-a contestat faptul că reclamanta a beneficiat de o procedură contradictorie şi că a putut să îşi prezinte argumentele în apărarea cauzei sale.51. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă din lipsă vădită de temei, pentru aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie52. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."53. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de reparaţie echitabilă în termenul acordat de Curte după comunicarea cererii.54. Curtea reaminteşte că ea nu acordă nicio sumă ca reparaţie echitabilă din moment ce pretenţiile exprimate în cifre şi documentele justificative necesare nu au fost trimise în termenul acordat în acest scop de art. 60 § 1 din Regulament, chiar şi în cazul în care partea reclamantă şi-ar fi precizat pretenţiile într-un stadiu anterior procedurii (Gourguenidze împotriva Georgiei, nr. 71.678/01, § 81, 17 octombrie 2006).55. În speţă, Curtea observă că, după ce a fost informată în prealabil despre derularea procedurii după comunicarea cererii printr-o scrisoare din data de 14 octombrie 2004, reclamanta a fost invitată printr-o scrisoare a grefierului din data de 7 februarie 2005, ce i-a fost retrimisă în copie la data de 24 mai 2005, să trimită eventualele sale cereri în baza art. 41 citat mai sus. În ciuda informaţiilor cuprinse în aceste scrisori, reclamanta nu a prezentat nicio cerere în temeiul art. 41 citat mai sus şi nici nu a făcut trimitere la vreo cerere trimisă într-un stadiu anterior al procedurii (vezi, a contrario, Gourguenidze, menţionată mai sus, § 82).Prin urmare, nu este cazul să i se acorde nicio sumă în temeiul art. 41 citat mai sus.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, conform art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,preşedinte grefier_________________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește