HOTĂRÂRE din 8 martie 2007

în Cauza Florescu împotriva României – definitivă la 8 iunie 2007,



(Cererea nr. 41.857/02)În Cauza Florescu împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, I. Ziemele, judecători,şi S. Naismith, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 februarie 2007,pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41.857/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Octavian Florescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 20 noiembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).2. Reclamantul este reprezentat de doamna M. Nurciu, avocată în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agenta sa, doamna B. Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în anul 1932 şi locuieşte în Atena.6. În anul 1934, părinţii reclamantului, funcţionari la momentul respectiv, au cumpărat un imobil împreună cu terenul aferent, bun situat în str. Tămăşoaia nr. 3 din Bucureşti. În anul 1981, tatăl reclamantului a decedat. În anul 1985, reclamantul şi mama sa s-au hotărât să emigreze în Grecia. La data de 16 aprilie 1985, invocând Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, statul a confiscat imobilul menţionat mai sus.7. Printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, statul, prin intermediul unei societăţi care administra bunurile imobiliare ale statului, le-a vândut bunul soţilor B., care îl ocupau în calitate de chiriaşi.8. La data de 18 mai 1999, reclamantul şi mama sa au introdus în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii care administra bunurile imobiliare ale statului şi împotriva terţilor cumpărători. Ei au cerut instanţei să constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii B. În fine, aceştia solicitau restituirea în natură a bunului aflat în litigiu. Reclamantul şi mama sa susţineau că, din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a presiunilor exercitate împotriva familiei lor, au fost obligaţi să emigreze. Pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul în litigiu, aceştia au arătat că Legea nr. 112/1995 nu se referea la imobilul în cauză şi că o vânzare efectuată în baza acestei legi era ilegală.9. La data de 30 septembrie 1999, terţii cumpărători au depus o cerere reconvenţională, în constatarea calităţii lor de proprietari ai bunului. Aceştia au formulat şi o cerere în garanţie referitoare la vânzătorul bunului, şi anume Primăria Bucureşti. Soţii B. au afirmat că deţin proprietatea bunului imobil din anul 1990, în urma unui schimb de locuinţe realizat de comun acord cu reclamantul şi cu mama acestuia. În fine, ei se prevalau de buna lor credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.10. La data de 2 mai 2001, după mai multe trimiteri ale cauzei pe motive de competenţă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o ilegală, având în vedere că reclamanţii fuseseră obligaţi să îşi cedeze proprietatea înainte de a părăsi ţara, ceea ce le-a viciat consimţământul. Instanţa a adăugat că decizia de confiscare era contrară prevederilor Constituţiei din 1965, statul neputând să se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Instanţa, făcând aplicarea principiului bona fide praesumitur, a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că reclamantul şi mama sa nu au făcut dovada relei-credinţe a părţilor din respectivul contract. Primăria Bucureşti, precum şi reclamantul şi mama acestuia au introdus apel împotriva acestei sentinţe.11. Prin Decizia din data de 29 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului şi al mamei sale, a admis apelul primăriei, a anulat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. Tribunalul a statuat că instanţele nu erau competente ratione temporis să analizeze constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 din perspectiva noii Constituţii din 1991, deoarece decretul respectiv fusese adoptat în perioada de valabilitate a Constituţiei din 1965. Prin urmare, tribunalul a statuat că titlul statului asupra bunului revendicat era legal. La data de 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că confiscarea bunului său fusese contrară prevederilor din Codul civil şi din Constituţie ce reglementau respectarea dreptului de proprietate şi că, prin urmare, posesia bunului de către stat nu era întemeiată pe niciun titlu valabil. În ceea ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul susţinea că statul vânduse un bun ce nu îi mai aparţinea, ceea ce dovedea, după părerea sa, reaua-credinţă a părţilor.13. Prin Decizia din data de 29 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului şi a respins apelul primăriei. Astfel, Sentinţa pronunţată la data de 2 mai 2001 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost confirmată.14. Conform afirmaţiilor Guvernului, în anul 2002, reclamantul a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Printr-o decizie administrativă din data de 19 iunie 2006, Primăria Bucureşti a respins cererea reclamantului ca tardivă. Copia deciziei respective a fost depusă la dosar.II. Dreptul şi practica internă pertinente15. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58.612/00, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).16. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care modifică Legea nr. 10/2001, prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat şi al cărei cuantum va fi fixat în urma unei proceduri administrative de către o comisie centrală este constituită dintr-o participare la un organism de plasament în valori mobiliare organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei astfel de despăgubiri vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni odată ce Proprietatea va fi cotată la bursă. Pe de altă parte, art. 3 din legea menţionată mai sus precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de conversia lor în acţiuni.17. La data de 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată face apoi obiectul unor tranzacţii pe piaţa financiară, în primul rând trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Intrarea sa efectivă pe bursă ar fi prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.18. Prevederile relevante din Decretul nr. 223/1974 sunt următoarele:"Articolul IÎn Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară.""Articolul IIPersoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri. (…) Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară trec fără plată în proprietatea statului (…)."ÎN DREPTI. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 119. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de faptul că ar fi suferit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza Sentinţei din 2 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, confirmată prin Decizia din data de 29 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti. El susţine că această sentinţă a validat vânzarea de către stat a bunului aflat în litigiu, deşi aceeaşi instanţă constatase ilegalitatea confiscării bunului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."A. Asupra admisibilităţii20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.B. Asupra fondului21. Guvernul consideră că reclamantul putea obţine o despăgubire în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. El consideră că în situaţii complexe cum este cea de faţă, în care prevederile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci şi pentru a-şi acorda timpul necesar implementării lor. Guvernul arată că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării unor despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză. Conform afirmaţiilor Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu cerinţele Convenţiei.22. Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01, CEDO 2005-…) şi Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V), Guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu distruge justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii indivizilor şi cerinţele interesului general şi nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă.23. Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu este de natură să distrugă justul echilibru dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.24. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El reaminteşte că Decizia din data de 29 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a constatat ilegalitatea confiscării bunului său, confirmând vânzarea aceluiaşi bun către chiriaşi. Conform afirmaţiilor sale, această soluţie este contradictorie, deoarece instanţele interne au confirmat vânzarea de către stat a unui bun asupra căruia acesta nu deţinea un titlu de proprietate valabil.25. Curtea observă că reclamantul a obţinut o hotărâre definitivă ce constată nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare-cumpărare care avea ca obiect acelaşi bun, pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei-credinţe a părţilor din respectivul contract (paragraful 10 de mai sus).26. Curtea consideră că constatarea ilegalităţii confiscării bunului, precum şi lipsa de titlu al statului asupra aceluiaşi bun au ca efect recunoaşterea, indirectă şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nici nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.27. Având în vedere aceste elemente şi ţinând cont de jurisprudenţa recentă, Curtea constată că în speţă problema existenţei unui bun nu poate fi pusă la îndoială (conform, mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, menţionată mai sus, §§ 36 şi 37).28. Curtea reaminteşte că a statuat deja că vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terţi, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altcuiva şi chiar dacă terţii erau de bună-credinţă, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).29. Pe deasupra, Curtea a mai constatat într-o altă cauză că statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. Aceasta a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deşi dispunea de o decizie definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru, menţionată mai sus, § 112).30. În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa menţionată mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. În cauza de faţă, după exemplul Cauzei Păduraru, citată mai sus, terţe persoane au devenit proprietari după ce dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului a făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, cum s-a întâmplat în Cauza Străin, menţionată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele constatând ilegalitatea confiscării, precum şi lipsa unui titlu deţinut de stat.31. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995 îl împiedică să îşi exercite dreptul de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare.32. Curtea mai observă că cererea reclamantului, depusă în aplicarea Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a fost respinsă ca tardivă. În orice caz, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului. Pe deasupra, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a unei despăgubiri de către persoanele care, ca şi reclamantul, au fost private de bunurile lor.33. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală de despăgubire de mai mult de 4 ani, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.II. Asupra celorlalte pretinse încălcări34. Reclamantul susţine că a avut loc o încălcare a dreptului său la libera circulaţie, deoarece în anul 1985, înainte de a emigra, a fost obligat să îşi cedeze proprietatea în favoarea statului, măsură ce îi încălca dreptul de a circula liber (art. 2 din Protocolul nr. 4). În fine, reclamantul consideră că faptul că autorităţile i-au confiscat paşaportul şi l-au obligat să renunţe la cetăţenia română înainte de a părăsi România constituie o expulzare contrară art. 3 din Protocolul nr. 4.35. Curtea observă că faptele pretinse datează din 16 aprilie 1985, data confiscării bunului reclamantului, adică înainte de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România.36. Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione temporis cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4.III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie37. Conform art. 41 din Convenţie:"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."A. Prejudiciu38. În principal, reclamantul solicită restituirea bunului în discuţie. Conform primului raport de expertiză întocmit în luna mai 2006, valoarea comercială a casei, precum şi a terenului aferent ar fi de 87.377 euro (EUR). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertiză, întocmit în luna septembrie 2006 şi care precizează o valoare de piaţă de 107.000 EUR. Pentru lipsa de folosinţă, acesta solicită suma de 248.200 EUR, pe care o detaliază după cum urmează: 124.100 EUR pentru perioada scursă între 1985 şi 2006, 12.000 EUR între 1985 şi 1997, 5.000 EUR între 1997 şi 2002, precum şi 107.100 EUR din luna mai 2002 până astăzi. În fine, el solicită suma de 100.000 EUR pentru prejudiciul moral.39. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului este de 42.696 EUR. În acest sens, furnizează opinia unui expert imobiliar. În ceea ce priveşte suma reprezentând lipsa de câştig, acesta consideră că, în principiu, Curtea nu ar trebui să speculeze cu privire la posibilitatea şi randamentul unei închirieri a casei în discuţie şi invocă jurisprudenţa Buzatu împotriva României (nr. 34.642, § 18, 27 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta afirmă că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.40. În observaţiile sale trimise ca răspuns, reclamantul contestă rezultatul opiniei trimise de expertul Guvernului şi afirmă că această casă se află în centrul oraşului Bucureşti, că valoarea sa este mai mare decât cea luată în considerare de expertiza realizată la cererea Guvernului.41. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea casei situate în str. Tămăşoaia nr. 3 din Bucureşti şi a terenului aferent l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte ca statul pârât să îi plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului.42. În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001 referitoare la restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant chiar de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă), menţionată mai sus, §§ 22 şi 23].43. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În cazul în care restituirea este imposibilă, de exemplu din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).44. Curtea observă că opinia trimisă de expertul Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, având în vedere că expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza furnizată de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, aceasta estimează că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 70.000 EUR.45. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma de 70.000 EUR.46. Pe deasupra, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.47. În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru privarea de proprietate suferită, Curtea nu poate specula cu privire la posibilitatea şi randamentul unei închirieri a apartamentului în discuţie (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).B. Cheltuieli de judecată48. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reclamantul solicită suma de 7.938,49 EUR, pe care o detaliază după cum urmează: 6.257 EUR pentru cheltuielile de judecată legate de procedura internă, 551 EUR pentru cheltuielile de transport, 627,49 EUR pentru cheltuielile de curierat, 20 EUR pentru cheltuieli suportate în legătură cu executorul judecătoresc, 3 EUR pentru cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli de traducere, precum şi 240 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară.49. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie justificate, necesare şi rezonabile.50. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de elementele dovedite, aflate în posesia sa, şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 7.000 EUR, cu toate cheltuielile incluse, şi i-o acordă reclamantului.C. Dobânzi moratorii51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în rest;2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;3. hotărăşte:a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului casa situată în str. Tămăşoaia nr. 3 din Bucureşti, precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; … b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 70.000 EUR (şaptezeci mii euro), pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; … c) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume: … (i) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;(îi) 7.000 EUR (şapte mii euro) pentru cheltuielile de judecată;d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii; … e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; … 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 8 martie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,preşedinteStanley Naismith,grefier adjunct––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește