Tratatele principale de instituire a Uniunii Europene

Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu...

Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.

Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabilește obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de luare a deciziilor și relațiile existente între Uniune și statele membre.

Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a reprezentat punctul de plecare al unei perioade de peste 50 de ani de tratate europene.

Tratatele principale sunt:

• Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la Paris în 1951. Acest tratat a expirat la 23 iulie 2002;
• Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), semnat la Roma în 1957; și
• Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat la Roma în 1957.

Aceste tratate au fost modificate prin:

• Tratatul de fuziune, semnat la Bruxelles în 1965;
• Actul Unic European (SEA), semnat la Luxemburg în 1986;
• Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE sau TUE), semnat la Maastricht în 1992, când Tratatul CEE a devenit Tratatul CE;
• Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997;
• Tratatul de la Nisa, semnat în 2001.

Ca urmare a dificultăților întâmpinate de unele țări ale UE în ceea ce privește ratificarea Tratatului constituțional european semnat în 2004, liderii europeni au convenit, în 2007, să convoace o conferință interguvernamentală pentru a finaliza și a adopta nu o constituție, ci un „tratat de reformă” pentru UE.

Tratatul de la Lisabona, semnat la 17 decembrie 2007, a fost ratificat de toate țările UE și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta a introdus modificări ale tratatelor existente, iar Tratatul CE a devenit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Tratatele fondatoare au fost, de asemenea, modificate în momentul aderării unor noi țări, în 1973 (Danemarca, Irlanda și Regatul Unit (1)), în 1981 (Grecia), în 1986 (Spania și Portugalia), în 1995 (Austria, Finlanda și Suedia), în 2004 (Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia), în 2007 (Bulgaria și România) și în 2013 (Croația).

Tratatul privind Uniunea Europeană

CARE ESTE ROLUL ACESTUI TRATAT?

• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este unul dintre tratatele primare ale UE, alături de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Acesta constituie baza dreptului UE, stabilind scopul UE și guvernarea instituțiilor centrale ale acesteia.
• TUE are la bază Tratatul de la Maastricht, care a marcat o etapă nouă a integrării europene, depășind obiectivul economic inițial (o piață comună). Acesta a deschis calea integrării politice, cu tranziția de la Comunitatea Economică Europeană (CEE) la Uniunea Europeană (UE).
• Tratatul de la Maastricht a introdus mai multe schimbări semnificative în ceea ce privește structura, instituțiile și luarea deciziilor, domeniile politice și domeniul de aplicare ale acestei noi UE.

Aspecte principale ale Tratatului de la Maastricht

• o Uniune Europeană formată din trei „piloni”:
  • Comunitățile Europene existente – Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) și
  • două domenii noi de cooperare cu luarea deciziilor la nivel interguvernamental în locul „metodei comunitare”:
    • politica externă și de securitate comună (PESC) și
    • cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (justiție și afaceri interne);
• instituții mai legitime din punct de vedere democratic:
  • creșterea influenței Parlamentului European în ceea ce privește luarea deciziilor;
  • extinderea aplicării procedurilor de cooperare și de aprobare;
  • introducerea procedurii de codecizie (denumită în prezent procedura legislativă ordinară);
  • recunoașterea rolului partidelor politice europene;
  • alinierea mandatului Comisiei Europene la cel al Parlamentului (cinci ani);
  • extinderea aplicării votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;
  • crearea Comitetului Regiunilor, format din reprezentanți ai autorităților regionale, cu rol consultativ;
• lansarea uniunii economice și monetare (UEM) pentru a finaliza piața unică;
• dezvoltarea dimensiunii sociale a CE, Protocolul social anexat la Tratat conferind Comunității competențe extinse în domeniul social;
• înființarea de politici ale Comunității în șase domenii noi: rețelele transeuropene (TEN); politica industrială; protecția consumatorilor; educația și formarea profesională; tineretul; și cultura;
• stabilirea principiului subsidiarității și a principiului proporționalității, pentru a asigura faptul că deciziile se iau la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean și că se limitează la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor;
• introducerea conceptului de cetățenie a UE în plus față de cetățenia națională.

Modificări aduse tratatului

Tratatul de la Maastricht a fost modificat ulterior de următoarele tratate:

• Tratatul de la Amsterdam (1997) a extins competențele UE prin instituirea unei politici comunitare a ocupării forței de muncă, prin transferarea către comunități a unora dintre domeniile care făceau anterior obiectul cooperării interguvernamentale în domeniul justiției și al afacerilor interne, prin introducerea unor măsuri menite să apropie UE de cetățenii săi și prin crearea posibilității unei cooperări mai strânse între anumite țări ale UE (cooperare consolidată). De asemenea, acesta a extins procedura de codecizie și votul cu majoritate calificată și a simplificat și renumerotat articolele din tratate.
• Tratatul de la Nisa (2001) a abordat, în esență, problemele instituționale legate de extindere care nu au fost rezolvate în 1997: componența Comisiei, ponderea voturilor în cadrul Consiliului și extinderea domeniilor votului cu majoritate calificată. Acesta a simplificat normele privind utilizarea procedurii de cooperare consolidată și a eficientizat sistemul judiciar;
• Tratatul de la Lisabona (2007) a adus reforme ample. Acesta a pus capăt Comunității Europene – Tratatul de instituire a Comunității Europene fiind redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”. De asemenea, acesta a abolit fosta arhitectură a UE cu trei piloni și a redistribuit competențele între UE și țările UE. În plus, s-au revizuit modul în care funcționează instituțiile europene și procesul decizional, în vederea adaptării la o UE extinsă, formată din 28 de state membre. Mai multe politici interne și externe ale UE au fost reformate și ele, iar instituțiilor li s-a acordat posibilitatea de a acționa în noi domenii de politică. S-a consolidat în continuare dimensiunea democratică a UE;
• TUE a fost modificat după 1992 prin diferitele tratate de aderare, care au mărit, treptat, numărul țărilor UE de la 12 la 28.

DE CÂND SE APLICĂ VERSIUNEA ACTUALĂ A TRATATULUI?

Semnat la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona – care cuprinde TUE și TFUE – a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Posibilitatea de a revizui Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) este esențială pentru Uniunea Europeană (UE). Aceasta permite adaptarea cadrului legislativ și a politicilor UE la noile provocări cu care se confruntă UE. Tratatul de la Lisabona permite acum o procedură de revizuire ordinară și una simplificată, ceea ce face ca procesul de revizuire să fie mai democratic.

Procedurile de revizuire sunt descrise la articolul 48 din TUE. Indiferent de procedura urmată, statele membre ale UE trebuie să convină în unanimitate asupra revizuirii dispozițiilor tratatului în cauză.

Procedura de revizuire ordinară

Procedura de revizuire ordinară se referă la modificările esențiale aduse tratatelor, cum ar fi creșterea sau reducerea competențelor (domeniile de autoritate juridică) ale UE. Aceasta funcționează după cum urmează.

• Orice guvern al unui stat membru, Parlamentul European sau Comisia Europeană poate înainta Consiliului Uniunii Europene o propunere de modificare a tratatelor.
• Consiliul înaintează aceste propuneri Consiliului European (format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre), iar parlamentele naționale sunt informate.
• În cazul în care Consiliul European decide să examineze modificările propuse, președintele acestuia va convoca o convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului și ai Comisiei. Convenția examinează propunerile de modificare și adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre.
• Președintele Consiliului European convoacă apoi o conferință a reprezentanților guvernelor statelor membre în vederea adoptării prin consens a modificărilor propuse la tratate. Modificările se aplică numai după ce au fost ratificate de toate statele membre.

De asemenea, Consiliul European poate decide, după ce a obținut aprobarea Parlamentului, să nu convoace o convenție dacă modificările nu sunt de mare importanță.

Procedura de revizuire simplificată

Tratatul de la Lisabona creează o procedură simplificată de modificare a politicilor și acțiunilor interne ale UE (partea III din TFUE). Obiectivul este facilitarea promovării integrării europene în aceste domenii.

Această procedură evită necesitatea de a convoca convenția și conferința reprezentanților.

Modificările aduse tratatelor se aplică numai dacă au fost ratificate de toate statele membre.

Cu toate acestea, autoritatea juridică a UE nu poate fi extinsă prin intermediul unei proceduri de revizuire simplificate.

Clauzele-pasarelă (passerelle)

Clauzele-pasarelă reprezintă cea de-a doua procedură de revizuire simplificată.

Clauza-pasarelă generală [articolul 48 alineatul (7) din TUE] se referă la următoarele două cazuri:

• 1. În cazul în care TFUE sau titlul V din TUE prevăd că Consiliul hotărăște în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie prin care să autorizeze Consiliul să hotărască cu majoritate calificată. Această posibilitate nu se aplică deciziilor cu implicații militare și celor din domeniul apărării.
• 2. În cazul în care TFUE prevede adoptarea de acte legislative de către Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o decizie care să permită adoptarea unui astfel de act în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

În ambele cazuri, Consiliul European poate acționa în unanimitate după ce a obținut aprobarea Parlamentului. În plus, fiecare parlament național are dreptul de a se opune și de a împiedica activarea clauzei-pasarelă generale.

Clauza de flexibilitate (articolul 352 din TFUE)

Această clauză extinde competențele UE în cazul în care o măsură pare necesară pentru a atinge unul dintre obiectivele tratatelor și în cazul în care tratatele nu prevăd autoritatea juridică necesară. Măsurile prevăzute de această dispoziție sunt adoptate de Consiliu, care hotărăște în unanimitate, la propunerea Comisiei și după obținerea aprobării Parlamentului. Acestea nu implică armonizarea legislațiilor statelor membre în domenii în care tratatele exclud o astfel de armonizare.

(1) Regatul Unit se retrage din Uniunea Europeană și, începând cu 1 februarie 2020, are statut de țară terță (țară din afara UE).

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește